Ţara – Palestina a fost ţinutul
unde s-au petrecut cele mai însemnate fapte în legătură cu mântuirea oamenilor
de către Dumnezeu. Ea este o comoară de amintiri scumpe pentru noi creştinii şi o oglindă
în care, la fiecare pas, citim despre lucrurile măreţe săvârşite de bărbaţi
sfinţi, rânduiţi de Dumnezeu să înveţe pe semenii lor cum să se închine către
El şi cum să vieţuiască după poruncile Lui.
Tot într-însa S-a
arătat şi Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a petrecut acolo
anii din care, ca şi dintr-un izvor nesecat, a curs izvor de învăţătură asupra
omenirii. Tot acolo a şi pătimit El, pentru a-Şi pecetlui învăţătura, a fost
îngropat şi a înviat. De aceea aceste lucruri sânt scumpe pentru toţi cei ce
poartă numele de creştin. Căci dacă ne sânt scumpe mormintele părinţilor
noştri, cum să nu ne fie scump mormântul în care trei zile S-a adăpostit Domnul
cel milostiv şi ţara care ne face să ne gândim la Mântuitorul, Care ne iubeşte,
şi la păcatele de care trebuie să ne curăţim, pentru a ne apropia de El?
Aşezarea şi
numirile Palestinei. – Fiind cuprinsă între ape şi pustiuri, tocmai acolo unde
se întâlnesc două părţi mari din lume, Asia şi Africa ,
unde locuiau popoare mari şi ţări puternice, prin Palestina şi-au găsit acestea
drumul spre a se pune în legătură. Din pricina aceasta pe aici trecea calea
unde s-au întâlnit oştiri numeroase, unde s-au dat lupte făfă număr şi asupra
căreia regi şi împăraţi puternici şi-au întins stăpânirea.
Ca întindere, ţara
aceasta nu era mare, şi dacă Dumnezeu a ales-o pentru ca din şesurile ei şi de
pe apele şi din munţii ei să grăiască oamenilor cuvinte de mare preţ, este o
dovadă că Dumnezeu n-are trebiunţă de cele strălucite şi înalte şi puternice
pentru a-Şi întemeia tronul împărăţiei Sale şi locul cuvântului Său.
Cuvântul de Palestina, cu care numim Ţara Sfântă,
n-a fost totdeauna întrebuinţat. Îl găsim la scriitori aproape de vremea
Mântuitorului. Şi i s-a zis Palestina de la Filisteni, fiindcă acest popor, cu
care Iudeii au purtat dese războaie, locuiau în partea de apus a ţării, de-a
lungul Mării Mediterane. De la numele lor, numirea de Palestina s-a extins apoi
asupra întregii ţări.
Numele cel mai vechi al
ei a fost Canaan, care s-ar trage de
la unul din fiii lui Ham. Totuşi acest cuvânt mai înseamnă şi ţara de jos; care se potrivea Iudeii
faţă de ţinutul mai înălţat, numit din pricina aceasta şi Aram, sau ţara de sus.
Fiindcă Dumnezeu a
făgăduit ţara aceasta lui Avraam şi urmaşilor lui, s-a numit şi Ţara făgăduinţei.
În Sfânta Scriptură se
numeşte şi Ţara Sfântă, Ţara lui
Dumnezeu, Pământul lui Israel. O singură dată se găseşte numită Filisteia, în cartea a doua a lui Moise.
Munţii şi văile. – Palestina e o ţară muntoasă;
de la miazănoapte spre miazăzi ea e străbătută de prelungiri ale munţilor
Siriei.
În partea dinspre Marea
Mediterană, aceste prelungiri se lasă în jos în chip lin şi formează astfel o
câmpie lungă de 170 Km şi lată până la 30 Km, care purta numele de şesul Şaron şi era foarte rodnică. Pe la
mijlocul lor, aceşti munţi sânt străbătuţi în lungime de o vale foarte adâncă,
o adevărată râpă sau prăpastie, al cărei fund e mult mai jos decât faţa apelor
Mării Mediterane. Aceasta e valea prin care curge râul Iordan.
În partea de miazănoapte
a ţării se află munţii Liban, adică
muntele alb, numit astfel, fie pentru că e plin de stânci albe de cretă, fie
pentru că vârfurile lor erau totdeauna acoperite de zăpadă. Nesfârşite păduri
de cedri acopereau aceşti munţi.
La răsărit de aceşti
munţi şi în aceeaşi linie se află munţii Antiliban.
De Antiliban ţine Hermonul cel mare,
cu o înălţime de 2760 de metri.
Munţii aceştia însă se
află tocmai la marginea de sus a Palestinei, mai mult în Siria decât în Ţara
Sfântă. În Palestina propriu-zisă se află, la răsăritul ţării, dincolo de
Iordan, colinele care se coboară de la Hermonul cel mare spre miazăzi şi numite
astăzi Tulul. Afară de colinele acestea, care stau despărţite unele de
altele ca nişte piscuri, în tot lungul Iordanului la vale se întinde o înălţime
muntoasă, care mai spre miazăzi ia numele de munţii Ghilead; spre miazăzi de munţii Ghilead, în partea de răsărit a
Mării Moarte, se află munţii Abarîm,
cu culmea Nebo şi vârful Fasga (Pisga) unde a murit Moise.
În partea de sus a
Palestinei există alt şir de munţi.
Spre miazăzi de munţii
Liban se întinde ţara muntoasă care mai târziu s-a numit Galileea. Ea cuprinde muntele
Tabor, iar mai spre miazăzi Hermonul
cel mic. În curmezişul ţării, spre miazănoapte şi apus, se îndreaptă coama
lungă a muntelui Carmel, care intră
ca un cui în Marea Mediterană, formînd acolo un cap mai sus cu 592 de metri,
decât faţa apei. Spre răsărit de Carmel şi de Hermonul cel mic, se ridică
munţii Ghilboua, iar între Carmel,
Ghilboua, Hermon şi Tabor se întinde valea foarte roditoare şi frumoasă numită
şesul Izreel sau Ezdrelon.
Faţă de Galileea, ţinutul
mai dinspre miazăzi, numit Samaria, e
mai jos. Totuşi se află si aici munţii Efraim
cu înălţimile mai mari ale muntelui Ebal
şi Garizim.
Spre miazăzi de Samaria
ţara iar se ridică. Aici se află munţii Iuda
cu o mulţime de prăpăstii şi de peşteri. Cea mai mare înălţime este de
1027 de metri la muntele Hebron. Tot aici trebuie să numim şi
munţii din apropierea Ierusalimului, din care fac parte muntele Moria sau Sionul şi Muntele Măslinilor,
înalt de peste 800 de metri.
La miazăzi de Moria se
află valea Hinnom (Benhinnom), iar
între Sion şi Muntele Măslinilor, la răsărit, se află valea Kedron.
Apele şi deşerturile. – Apa cea mai însemnată a
Palestinei e mai întâi Marea Mediterană, pe care Iudeii o numesc marea
Filistenilor (Ieşire XXIII, 31), Marea cea Mare (Iosua I, 4). Ape numai ale
Palestinei însă se află în valea Iordanului. Aici curge râul Iordan, care
izvorăşte din Hermon. În curgerea lui, străbate un lac mlăştinos, numit lacul Merom
sau Hule. Acest lac e cu 83 de metri
mai sus de faţa apelor Mediteranei şi are o adâncime de 3-5 metri. Mlaştinile
lui sânt pline de păsări sălbatice şi de desişurile de nepătruns ale plantei papirus.
Mai spre miazăzi de lacul
Merom se află lacul numit în Sfânta Scriptură şi Marea Kineret, Kinerot (Numeri XXXIV, 11; Iosua XII, 3), apa Ghenisar (I Macabei XI, 67), Marea Galieii, Marea Tiberiadei.
Acest lac nu e altceva
decât o prăpastie adâncă în munte pe care o străbate şi o umple Iordanul în
curgerea sa. E un oval neregulat lung de 22 de Km şi lat între 6-10 Km.
Adâncimea cea mai mare este de 50 de metri.
Iordanul, după ce
străbate acest lac, curge într-o linie fără mari cotituri, dar cu multe
cotituri mărunte, până la Marea Moartă,
numită astfel din pricină că are ape sărate şi cu pucioasă, încât nu poate trăi
într-însa nici o vietate. Peştii de râu, care au fost aruncaţi în apele ei, au
murit îndată.
Lungimea ei cea mai mare
e de 73 de Km, iar lăţimea de 16 Km. E aşezată cu 394 de metri sub faţa apelor
Mediteranei, iar adâncimea ei e de 399 de metri. În partea dinspre miazăzi
însă, unde au fost înecate cetăţile Sodomei şi alte Gomorei, nu e nicăieri mai
adâncă de 3 metri.
Iordanul, care-şi poartă
apele sale prin toate aceste lacuri, e un râu foarte iute. Faţă de alte râuri,
e un râu mic, lung de 330 de Km.
Afluenţii lui sânt: la
răsărit, râul Iarmuc sau Hieromax şi Iabocul, iar la apus pârâul Krit.
Pâraiele Arnon şi Kedron se varsă în Marea Moartă, iar Kişonul în Mediterana.
Palestina nu avea
pustiuri în înţelesul în care noi luăm astăzi acest cuvânt. Dacă în Sfânta
Scriptură se vorbeşte despre pustiuri, trebuie ştiut că Iudeii înţelegeau prin
aceasta nu un loc sterp şi fără nici o locuinţă pe el, ci numai un loc
nelucrat, acoperit cu ierburi, străbătut de turmele care-l păşteau. Pustiuri
adevărate trebuie socotite numai cele dinafara Palestinei.
În ţara Canaanului erau
multe locuri pe unde umblau turmele, locuri pe care Sfânta Scriptură le numeşte
pustiuri.
Pustiul Iudeii avea mai
multe oraşe, pe care Iosua le socoteşte până la şase.
În acest pustiu a învăţat
Sfântul Ioan Botezătorul.
Pustiul sau deşertul
Iudeii se împărţea în mai multe, purtând diferite numiri, precum pustiurile Zif, Engadi
şi altle.
Mai erau apoi pustiul Betaven, care mergea de la Ierihon spre
Samaria, Gabaon, numit astfel de la
oraşul cu acest nume, Tedemot la
răsărit de Hesbon, în tribul lui Ruben.
Împărţirea Palestinei Biblice şi oraşele mai însemnate. – Ţara Sfântă n-a fost
totdeauna împărţită la un fel. Pe vremea lui Iosua a fost împărţită în
douăsprezece triburi, după cei doisprezece fii ai lui Israel. După moartea lui
Solomon s-a împărţit în două: regatul lui Israel,
în miazănoapte, şi al lui Iuda, în
miazăzi. În veacul din urmă – înainte de ivirea Mântuitorului – ţara se
împărţea în patru: Galileea, Samaria, Iudeea şi Pereea.
Oraşele mai însemnate au
fost, mai întâi Ierusalimul, capitala
ţării, aşezat în tribul lui Iuda. Locul e stâncos, având o înălţime de aproape
800 de metri peste apele Mediteranei. El se împarte spre miazăzi în două
printr-o vale numită Tyropeon. În
acest oraş se afla locul de închinare
cel mai de seamă al Iudeilor: Templul de pe muntele Moria.
Afară de Ierusalim,
locuri însemnate ale Palestinei mai erau:
La miazăzi: Betleemul, Tecoa, Hebron, Engedi, Beer-Şeba, Ascalon,
Gat, Gaza.
La mijlocul ţării: Ierihonul, Ghilgal, Rama,
Ghibeon,Timnat-Serah, Mispa, Ghibeea, Anatot, Nob, Kiritat-Iearim, Aialon,
Emaus, Ioppe, Şilo, Sichem, Samaria, Cezareea.
Spre miazănoapte: Tebez Taanah, Meghido,
Bet-Şean, Izreel, Şumen, Bet-Şemeş, Endor, Afec, Nazaret, Sefora, Cana,
Tiberias, Magdala, Capernaum, Horazin.
Dincolo de Iordan se aflau Iabes-Ghilead,
Machanaim, Gadara, Hippos, Betsaida.
Clima şi produsele Palestinei biblice. – Clima Palestinei nu
era la fel în toată ţara. În scurt se poate spune că avea o climă dulce şi că
se împarte în două: căldură vara, ploaie iarna. Totuşi, din pricină că existau
aici munte şi coastă şi vecinătatea deşerturilor, această climă nu e la fel. În
unele părţi, mai spre miazăzi şi răsărit, găsim călduri foarte mari, pe când pe
coasta Mării Mediterane temperatura e mai blândă.
De zăpadă şi îngheţ putea
fi vorba mai mult în partea de miazănoapte. Dar erau timpuri când nici
Ierusalimul nu scăpa de acestea.
Să ne aducem aminte că în
martie, când Mântuitorul a fost prins şi dus la curtea arhiereului, în curte
era foc pentru încălzit. Fără îndoială că mai frig era în ianuarie, când
temmperatura scade până la 6 grade sub zero.
În ceea ce priveşte
produsele, se ştie că, atunci când Moise a trimis pe unii dintre ai săi să
cerceteze ţara, ei au adus vestea că Palestina e o ţară foarte bogată. În
această ţară se lucra pământul cu plugul fără roate şi se producea grâu, orz,
linte, fasole şi in. Lucrul de grădinărie dădea castraveţi, bostani (dovleci),
pepeni şi ceapă. În aprilie se cocea orzul, în mai grâul era secerat şi
treierat. Grădinile dădeau smochine, curmale, migdale, piersici, nuci, mere şi
rodii. Coastele munţilor produceau mult vin. În multă cinste era măslinul care
dădea untdelemnul cel mult preţuit de Iudei. Afară de acestea, mai creşteau
cedrul, chiparosul, bradul, stejarul, platanul şi terebintul.
Iudeii se ocupau cu
apicultura iar ca animale aveau boul, oaia, capra, măgarul şi cămila. Ca vânat
aveau iepurele, cerbul, căprioara şi caprele sălbatice. Ca animale de pradă se
aflau în Palestina: lei, urşi, lupi, vulpi, şacali, iar ca păsări de pradă:
vulturii şi ulii. Dintre insecte trebuie numită lăcusta, care deseori pustia
ţara. Ca metale se găseau în pământul ţării: aur, argint, aramă, fier, plumb şi
zinc. Ca minerale se găseau: sarea, natriul, pucioasa, asfaltul.
Locuitorii şi felul lor de trai. – Cei dintâi locuitori ai
Palestinei au fost Canaaniţii, pe care Iudeii, venind, i-au împins mai departe
spre miazănoapte.
Şi unii şi alţii,
împreună cu Arabii, Fenicienii, Edomiţii (Idumenii), Ismaeliţii, Moabiţii şi
Amoniţii, care erau vecini ai Palestinei, ţineau de rasa semitică.
Afară de semiţi, însă, mai
erau în Palestina şi alte rase: Hetiţii, care locuiau pe coasta Mediteranei,
mai jos de Carmel, şi Filistenii. care au emigrat în Palestina pe la 1200
înainte de Hristos, şi se înrudeau cu unele popoare din partea de miazăzi a
Asiei Mici şi din insulele Mării Egee.
În Samaria, din pricina
strămutărilor de popoare făcute de Asirieni prin veacul al VIII-lea î. d.Hr.,
au intrat neamuri străine, care s-au amestecat în ţară şi au alcătuit o
populaţie deosebită. Mai trziu, după Alexandru cel Mare, au intrat în ţară
mulţi străini din Europa prin coloniile eleniste şi romane, ca şi prin
garnizoanele militare. Totuşi aceştia n-au fost atât de mulţi faţă de grupurile
mari de popoare care au venit din Asia, după desfiinţarea acelei împărăţii.
Viaţa locuitorilor Palestinei
era foarte simplă. Din pricină că mulţi erau păstori, trăiau în corturi, cu
care se mutau din loc după păşune. Mai târziu şi-au zidit case din pietre
lipite între ele cu lut. Înăuntru aveau puţine lucruri, acoperite cu blănuri şi
covoare. Casele aveau acoperişul drept.
Ca îmbrăcăminte, purtau
cămăşi de pânză, iar pe deasupra nişte bucăţi pătrate de postav, pe care le
înfăşurau în jurul trupului şi erau prinse la umeri cu nişte cheotori. În
picioare purtau sandale, care nu erau altceva decât tălpi prinse de picior cu
nişte curele.
Iudeii erau foarte
primitori, iar de săraci îngrijeau cu multă dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu