106. Cunoştinţe scurte despre Palestina biblică

Ţara – Palestina a fost ţinutul unde s-au petrecut cele mai însemnate fapte în legătură cu mântuirea oamenilor de către Dumnezeu. Ea este o comoară de amintiri scumpe pentru noi creştinii şi o oglindă în care, la fiecare pas, citim despre lucrurile măreţe săvârşite de bărbaţi sfinţi, rânduiţi de Dumnezeu să înveţe pe semenii lor cum să se închine către El şi cum să vieţuiască după poruncile Lui.

Tot într-însa S-a arătat şi Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a petrecut acolo anii din care, ca şi dintr-un izvor nesecat, a curs izvor de învăţătură asupra omenirii. Tot acolo a şi pătimit El, pentru a-Şi pecetlui învăţătura, a fost îngropat şi a înviat. De aceea aceste lucruri sânt scumpe pentru toţi cei ce poartă numele de creştin. Căci dacă ne sânt scumpe mormintele părinţilor noştri, cum să nu ne fie scump mormântul în care trei zile S-a adăpostit Domnul cel milostiv şi ţara care ne face să ne gândim la Mântuitorul, Care ne iubeşte, şi la păcatele de care trebuie să ne curăţim, pentru a ne apropia de El?

Aşezarea şi numirile Palestinei. – Fiind cuprinsă între ape şi pustiuri, tocmai acolo unde se întâlnesc două părţi mari din lume, Asia şi Africa, unde locuiau popoare mari şi ţări puternice, prin Palestina şi-au găsit acestea drumul spre a se pune în legătură. Din pricina aceasta pe aici trecea calea unde s-au întâlnit oştiri numeroase, unde s-au dat lupte făfă număr şi asupra căreia regi şi împăraţi puternici şi-au întins stăpânirea.

Ca întindere, ţara aceasta nu era mare, şi dacă Dumnezeu a ales-o pentru ca din şesurile ei şi de pe apele şi din munţii ei să grăiască oamenilor cuvinte de mare preţ, este o dovadă că Dumnezeu n-are trebiunţă de cele strălucite şi înalte şi puternice pentru a-Şi întemeia tronul împărăţiei Sale şi locul cuvântului Său.

Cuvântul de Palestina, cu care numim Ţara Sfântă, n-a fost totdeauna întrebuinţat. Îl găsim la scriitori aproape de vremea Mântuitorului. Şi i s-a zis Palestina de la Filisteni, fiindcă acest popor, cu care Iudeii au purtat dese războaie, locuiau în partea de apus a ţării, de-a lungul Mării Mediterane. De la numele lor, numirea de Palestina s-a extins apoi asupra întregii ţări.

Numele cel mai vechi al ei a fost Canaan, care s-ar trage de la unul din fiii lui Ham. Totuşi acest cuvânt mai înseamnă şi ţara de jos; care se potrivea Iudeii faţă de ţinutul mai înălţat, numit din pricina aceasta şi Aram, sau ţara de sus.

Fiindcă Dumnezeu a făgăduit ţara aceasta lui Avraam şi urmaşilor lui, s-a numit şi Ţara făgăduinţei.

În Sfânta Scriptură se numeşte şi Ţara Sfântă, Ţara lui Dumnezeu, Pământul lui Israel. O singură dată se găseşte numită Filisteia, în cartea a doua a lui Moise.

Munţii şi văile. – Palestina e o ţară muntoasă; de la miazănoapte spre miazăzi ea e străbătută de prelungiri ale munţilor Siriei.

În partea dinspre Marea Mediterană, aceste prelungiri se lasă în jos în chip lin şi formează astfel o câmpie lungă de 170 Km şi lată până la 30 Km, care purta numele de şesul Şaron şi era foarte rodnică. Pe la mijlocul lor, aceşti munţi sânt străbătuţi în lungime de o vale foarte adâncă, o adevărată râpă sau prăpastie, al cărei fund e mult mai jos decât faţa apelor Mării Mediterane. Aceasta e valea prin care curge râul Iordan.

În partea de miazănoapte a ţării se află munţii Liban, adică muntele alb, numit astfel, fie pentru că e plin de stânci albe de cretă, fie pentru că vârfurile lor erau totdeauna acoperite de zăpadă. Nesfârşite păduri de cedri acopereau aceşti munţi.

La răsărit de aceşti munţi şi în aceeaşi linie se află munţii Antiliban. De Antiliban ţine Hermonul cel mare, cu o înălţime de 2760 de metri.

Munţii aceştia însă se află tocmai la marginea de sus a Palestinei, mai mult în Siria decât în Ţara Sfântă. În Palestina propriu-zisă se află, la răsăritul ţării, dincolo de Iordan, colinele care se coboară de la Hermonul cel mare spre miazăzi şi numite astăzi  Tulul. Afară de colinele acestea, care stau despărţite unele de altele ca nişte piscuri, în tot lungul Iordanului la vale se întinde o înălţime muntoasă, care mai spre miazăzi ia numele de munţii Ghilead; spre miazăzi de munţii Ghilead, în partea de răsărit a Mării Moarte, se află munţii Abarîm, cu culmea Nebo şi vârful Fasga (Pisga) unde a murit Moise.

În partea de sus a Palestinei există alt şir de munţi.

Spre miazăzi de munţii Liban se întinde ţara muntoasă care mai târziu s-a numit Galileea. Ea cuprinde muntele Tabor, iar mai spre miazăzi Hermonul cel mic. În curmezişul ţării, spre miazănoapte şi apus, se îndreaptă coama lungă a muntelui Carmel, care intră ca un cui în Marea Mediterană, formînd acolo un cap mai sus cu 592 de metri, decât faţa apei. Spre răsărit de Carmel şi de Hermonul cel mic, se ridică munţii Ghilboua, iar între Carmel, Ghilboua, Hermon şi Tabor se întinde valea foarte roditoare şi frumoasă numită şesul Izreel sau Ezdrelon.

Faţă de Galileea, ţinutul mai dinspre miazăzi, numit Samaria, e mai jos. Totuşi se află si aici munţii Efraim cu înălţimile mai mari ale muntelui Ebal şi Garizim.

Spre miazăzi de Samaria ţara iar se ridică. Aici se află munţii Iuda cu o mulţime de prăpăstii şi de peşteri. Cea mai mare înălţime este de 1027  de metri la muntele Hebron. Tot aici trebuie să numim şi munţii din apropierea Ierusalimului, din care fac parte muntele Moria sau Sionul şi Muntele Măslinilor, înalt de peste 800 de metri.

La miazăzi de Moria se află valea Hinnom (Benhinnom), iar între Sion şi Muntele Măslinilor, la răsărit, se află valea Kedron.

Apele şi deşerturile. – Apa cea mai însemnată a Palestinei e mai întâi Marea Mediterană, pe care Iudeii o numesc marea Filistenilor (Ieşire XXIII, 31), Marea cea Mare (Iosua I, 4). Ape numai ale Palestinei însă se află în valea Iordanului. Aici curge râul Iordan, care izvorăşte din Hermon. În curgerea lui, străbate un lac mlăştinos, numit  lacul Merom sau Hule. Acest lac e cu 83 de metri mai sus de faţa apelor Mediteranei şi are o adâncime de 3-5 metri. Mlaştinile lui sânt pline de păsări sălbatice şi de desişurile de nepătruns ale plantei papirus.

Mai spre miazăzi de lacul Merom se află lacul numit în Sfânta Scriptură şi Marea Kineret, Kinerot (Numeri XXXIV, 11; Iosua XII, 3), apa Ghenisar (I Macabei XI, 67), Marea Galieii, Marea Tiberiadei.

Acest lac nu e altceva decât o prăpastie adâncă în munte pe care o străbate şi o umple Iordanul în curgerea sa. E un oval neregulat lung de 22 de Km şi lat între 6-10 Km. Adâncimea cea mai mare este de 50 de metri.

Iordanul, după ce străbate acest lac, curge într-o linie fără mari cotituri, dar cu multe cotituri mărunte, până la Marea Moartă, numită astfel din pricină că are ape sărate şi cu pucioasă, încât nu poate trăi într-însa nici o vietate. Peştii de râu, care au fost aruncaţi în apele ei, au murit îndată.

Lungimea ei cea mai mare e de 73 de Km, iar lăţimea de 16 Km. E aşezată cu 394 de metri sub faţa apelor Mediteranei, iar adâncimea ei e de 399 de metri. În partea dinspre miazăzi însă, unde au fost înecate cetăţile Sodomei şi alte Gomorei, nu e nicăieri mai adâncă de 3 metri.

Iordanul, care-şi poartă apele sale prin toate aceste lacuri, e un râu foarte iute. Faţă de alte râuri, e un râu mic, lung de 330 de Km.

Afluenţii lui sânt: la răsărit, râul Iarmuc sau Hieromax şi Iabocul, iar la apus pârâul Krit. Pâraiele Arnon şi Kedron se varsă în Marea Moartă, iar Kişonul în Mediterana.

Palestina nu avea pustiuri în înţelesul în care noi luăm astăzi acest cuvânt. Dacă în Sfânta Scriptură se vorbeşte despre pustiuri, trebuie ştiut că Iudeii înţelegeau prin aceasta nu un loc sterp şi fără nici o locuinţă pe el, ci numai un loc nelucrat, acoperit cu ierburi, străbătut de turmele care-l păşteau. Pustiuri adevărate trebuie socotite numai cele dinafara Palestinei.

În ţara Canaanului erau multe locuri pe unde umblau turmele, locuri pe care Sfânta Scriptură le numeşte pustiuri.

Pustiul Iudeii avea mai multe oraşe, pe care Iosua le socoteşte până la şase.

În acest pustiu a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul.

Pustiul sau deşertul Iudeii se împărţea în mai multe, purtând diferite numiri, precum pustiurile Zif, Engadi şi altle.

Mai erau apoi pustiul Betaven, care mergea de la Ierihon spre Samaria, Gabaon, numit astfel de la oraşul cu acest nume, Tedemot la răsărit de Hesbon, în tribul lui Ruben.

Împărţirea Palestinei Biblice şi oraşele mai însemnate. – Ţara Sfântă n-a fost totdeauna împărţită la un fel. Pe vremea lui Iosua a fost împărţită în douăsprezece triburi, după cei doisprezece fii ai lui Israel. După moartea lui Solomon s-a împărţit în două: regatul lui Israel, în miazănoapte, şi al lui Iuda, în miazăzi. În veacul din urmă – înainte de ivirea Mântuitorului – ţara se împărţea în patru: Galileea, Samaria, Iudeea şi Pereea.

Oraşele mai însemnate au fost, mai întâi Ierusalimul, capitala ţării, aşezat în tribul lui Iuda. Locul e stâncos, având o înălţime de aproape 800 de metri peste apele Mediteranei. El se împarte spre miazăzi în două printr-o vale numită Tyropeon. În acest oraş se afla locul de închinare   cel mai de seamă al Iudeilor: Templul de pe muntele Moria.

Afară de Ierusalim, locuri însemnate ale Palestinei mai erau:

La miazăzi: Betleemul, Tecoa, Hebron, Engedi, Beer-Şeba, Ascalon, Gat, Gaza.

La mijlocul ţării: Ierihonul, Ghilgal, Rama, Ghibeon,Timnat-Serah, Mispa, Ghibeea, Anatot, Nob, Kiritat-Iearim, Aialon, Emaus, Ioppe, Şilo, Sichem, Samaria, Cezareea.

Spre miazănoapte: Tebez Taanah, Meghido, Bet-Şean, Izreel, Şumen, Bet-Şemeş, Endor, Afec, Nazaret, Sefora, Cana, Tiberias, Magdala, Capernaum, Horazin.

Dincolo de Iordan se aflau Iabes-Ghilead, Machanaim, Gadara, Hippos, Betsaida.

Clima şi produsele Palestinei biblice. – Clima Palestinei nu era la fel în toată ţara. În scurt se poate spune că avea o climă dulce şi că se împarte în două: căldură vara, ploaie iarna. Totuşi, din pricină că existau aici munte şi coastă şi vecinătatea deşerturilor, această climă nu e la fel. În unele părţi, mai spre miazăzi şi răsărit, găsim călduri foarte mari, pe când pe coasta Mării Mediterane temperatura e mai blândă.

De zăpadă şi îngheţ putea fi vorba mai mult în partea de miazănoapte. Dar erau timpuri când nici Ierusalimul nu scăpa de acestea.

Să ne aducem aminte că în martie, când Mântuitorul a fost prins şi dus la curtea arhiereului, în curte era foc pentru încălzit. Fără îndoială că mai frig era în ianuarie, când temmperatura scade până la 6 grade sub zero.

În ceea ce priveşte produsele, se ştie că, atunci când Moise a trimis pe unii dintre ai săi să cerceteze ţara, ei au adus vestea că Palestina e o ţară foarte bogată. În această ţară se lucra pământul cu plugul fără roate şi se producea grâu, orz, linte, fasole şi in. Lucrul de grădinărie dădea castraveţi, bostani (dovleci), pepeni şi ceapă. În aprilie se cocea orzul, în mai grâul era secerat şi treierat. Grădinile dădeau smochine, curmale, migdale, piersici, nuci, mere şi rodii. Coastele munţilor produceau mult vin. În multă cinste era măslinul care dădea untdelemnul cel mult preţuit de Iudei. Afară de acestea, mai creşteau cedrul, chiparosul, bradul, stejarul, platanul şi terebintul.

Iudeii se ocupau cu apicultura iar ca animale aveau boul, oaia, capra, măgarul şi cămila. Ca vânat aveau iepurele, cerbul, căprioara şi caprele sălbatice. Ca animale de pradă se aflau în Palestina: lei, urşi, lupi, vulpi, şacali, iar ca păsări de pradă: vulturii şi ulii. Dintre insecte trebuie numită lăcusta, care deseori pustia ţara. Ca metale se găseau în pământul ţării: aur, argint, aramă, fier, plumb şi zinc. Ca minerale se găseau: sarea, natriul, pucioasa, asfaltul.

Locuitorii şi felul lor de trai. – Cei dintâi locuitori ai Palestinei au fost Canaaniţii, pe care Iudeii, venind, i-au împins mai departe spre miazănoapte.

Şi unii şi alţii, împreună cu Arabii, Fenicienii, Edomiţii (Idumenii), Ismaeliţii, Moabiţii şi Amoniţii, care erau vecini ai Palestinei, ţineau de rasa semitică.

Afară de semiţi, însă, mai erau în Palestina şi alte rase: Hetiţii, care locuiau pe coasta Mediteranei, mai jos de Carmel, şi Filistenii. care au emigrat în Palestina pe la 1200 înainte de Hristos, şi se înrudeau cu unele popoare din partea de miazăzi a Asiei Mici şi din insulele Mării Egee.

În Samaria, din pricina strămutărilor de popoare făcute de Asirieni prin veacul al VIII-lea î. d.Hr., au intrat neamuri străine, care s-au amestecat în ţară şi au alcătuit o populaţie deosebită. Mai trziu, după Alexandru cel Mare, au intrat în ţară mulţi străini din Europa prin coloniile eleniste şi romane, ca şi prin garnizoanele militare. Totuşi aceştia n-au fost atât de mulţi faţă de grupurile mari de popoare care au venit din Asia, după desfiinţarea acelei împărăţii.

Viaţa locuitorilor Palestinei era foarte simplă. Din pricină că mulţi erau păstori, trăiau în corturi, cu care se mutau din loc după păşune. Mai târziu şi-au zidit case din pietre lipite între ele cu lut. Înăuntru aveau puţine lucruri, acoperite cu blănuri şi covoare. Casele aveau acoperişul drept.

Ca îmbrăcăminte, purtau cămăşi de pânză, iar pe deasupra nişte bucăţi pătrate de postav, pe care le înfăşurau în jurul trupului şi erau prinse la umeri cu nişte cheotori. În picioare purtau sandale, care nu erau altceva decât tălpi prinse de picior cu nişte curele.

Iudeii erau foarte primitori, iar de săraci îngrijeau cu multă dragoste.