108. Tâlcuirea FERICIRILOR

Dintr-o năzuinţă adâncă a inimii fiecăruia tot omul aleargă după fericire. Dar, ademeniţi fiind de lucruri înşelătoare, căutăm fericirea tocmai acolo unde n-o găsim: în avuţii, în plăceri trecătoare, în deşertăciuni, în lauda oamenilor. Dorim tot lucrurile pieritoare ale vieţii şi tocmai târziu ne trezim că numai fericiţi nu putem fi cu acestea.

Domnul Hristos, Care a venit în lume ca să ne scoată din atâtea greşeli şi socoteli rele, ne-a adus însă învăţătura că fericirea nu stă în lucrurile schimbătoare ale pământului şi ne-a arătat care este temelia trainică şi veşnică, nesupusă stricăciunii  pământeşti, pe care omul îşi poate întemeia fericirea.

Mântuitorul nostru, suindu-Se odată pe un munte, spre miazănoapte şi răsărit de lacul Ghenizaretului, în apropiere de oraşul Betsaidei, a învăţat poporul zicând:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. – Cu aceasta Mântuitorul spune că omul e totdeauna pornit spre mândrie şi îngâmfare; se preţuieşte pe sine mai mult decât preţuieşte cu adevărat şi se aşteaptă ca oamenii să-i arate multă cinste şi laudă. Dar, din pricină că alţii îl judecă mai bine, nu-i fac atâta alai cât s-ar aştepta el, de aceea se simte uneori nefericit şi e plin de necaz.

Unul ca acesta şi-a clădit temeiul fericirii sale pe mândria sa şi lauda oamenilor, şi iată că n-a putut-o avea. Pentru aceea, faţă de astfel de oameni, Mântuitorul spune să fim săraci cu duhul, adică, oricâtă pricepere şi înţelepciune am avea şi oricât am fi înzestraţi de Dumnezeu cu darul minţii ascuţite şi cu o inimă plină de simţiri înalte, noi să nu ne umplem de îngâmfare, nici să privim de sus către alţii. Să ne socotim tot lipsiţi, tot săraci, tot având trebuinţă de multe, tot slugi netrebnice, cum spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după Luca (XVII, 10), ca unii care, pentru tot binele pe care-l avem, dăm laudă lui Dumnezeu.

Cine va face aşa va fi mai fericit decât cel mândru şi plin de gândul că el este totul iar ceilalţi nimic.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. – Aceasta înseamnă că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, şi că, la urma urmelor, tot voinţa Sa va birui peste toate apucăturile rele ale omului

Căci după rânduiala lui Dumnezeu, binele trebuie să fie răsplătit, iar răul pedepsit; cel bun va fi fericit, iar cel rău va fi chinuit. Lumea însă umple de suferinţă pe cel bun şi drept şi lasă în trai bun pe cel rău şi nedrept.

Cuvântul Mântuitorului înseamnă că o asemenea orânduire nu e de la Dumnezeu şi nici că lucrurile pot rămânea aşa cum sânt; înseamnă că Dumnnezeu va statornici toate spre bine şi că va veni o vreme când cei ce plâng acum vor fi mângâiaţi şi fericiţi. Deci, faceţi binele şi datoria voastră, şi veţi ajunge la fericire.

       Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. – De omul posac şi încruntat greu se lipeşte cineva şi fiecare fuge de dânsul. Dimpotrivă, cu plăcere te apropii de cel blând şi zâmbitor şi te simţi bine în vecinătatea lui. Deci, pe când omul posomorât şi aspru nu are intrare în inima oamenilor şi e osândit să fie despărţit de toţi, omul blând este ca o viţă care se întinde şi se agaţă pretutundeni şi la toţi are bună primire. Unul ca acesta nu rămâne singuratic, ci îi are pe toţi în jurul lui.

       De aceea omul blând moşteneşte pământul, adică este mulţumit şi aici pe pământ şi va fi fericit şi în viaţa viitoare. Deci fiţi blânzi şi veţi fi fericiţi!

       Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. – Dreptatea la Evrei nu era numai dreptatea pe care o căutau la judecător, dreptatea care stă împotriva strâmbătăţii, ci, prin dreptate, ei înţelegeau şi starea cinstită a omului înaintea lui Dumnezeu, starea omului care şi-a îndeplinit datoriile puse lui de Dumnezeu. De aceea şi zicem noi: dreptul Simeon, dreptul Iosif, înţelegând prin aceasta nu numai că nu erau oameni strâmbi, ci mai cu seamă că erau oameni buni la Dumnezeu.

       Aşa şi Mântuitorul când numeşte fericiţi pe oamenii care însetează după dreptate, înţelege pe oamenii care cu tot focul se silesc să îndeplinească faptele cerute de Dumnezeu de la dânşii.

       Foamea şi setea sânt cele mai mari trebuinţe ale trupului nostru. Tot aşa trebuie să năzuim a îndeplini faptele cerute de Dumnezeu de la noi, încât ele să ajungă pentru noi o trebuinţă atât de mare ca şi aceea de a mânca şi a bea.

       Cine, deci, va năzui să îndeplinească cu toată căldura lui legea pusă nouă de Dumnezeu şi se va deprinde să lucreze astfel, acela şi-a clădit o temelie de fericire pentru viaţa sa.

       Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. – Milostenia a fost întotdeauna preţuită şi în Legea Veche şi în Legea Nouă a Mântuitorului Hristos. Ea e proba dragostei dintre om şi om, ştiind că toată vieţuirea omenească se reazemă pe inima plină de iubire pe care unul ştie s-o pună în slujba altuia. Cel ce face astfel lucrează după legea cea mai deplină şi mai adâncă a omeniei.

       În cuvântul că cel ce miluieşte va fi miluit, trebuie să înţelegem că Dumnezeu Îşi ţine dreapta Sa ocrotitoare asupra celui ce lucrează după legea iubirii şi stă în ajutor celui la nevoie. El va fi îndestulat de Dumnezeu, aşa cum şi el a îndestulat pe fratele lui, şi va fi fericit, fiindcă tot ce e la înălţimea gândului dumnezeiesc e fericit.

       Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. – Inimă curată are omul când în inima lui se află numai gândurile cele bune, care îndreaptă, îndulcesc şi înveselesc clipele vieţii noastre şi ale altora. Curată e inima omului care gândeşte să trăiască cu cinste şi să-şi îndeplinească totdeauna slujba; curată e inima omului care lucrează pentru ca cinstea şi gândul cel bun să fie călăuza tuturor, şi aşa să se întemeieze o împărăţie de viaţă cerească pe pământul acesta.

       Omul cu inima curată vede pe Dumnezeu. Asta înseamnă că omul din inima căruia lipsesc patimile şi pornirile cele rele, mult mai uşor înţelege porunca lui Dumnezeu. El este ca şi cum ar vedea faţa lui Dumnezeu pe pământul acesta, fiindcă este potrivire între fiinţa lui şi voinţa dumnezeiască, iar după moarte aceşti oameni cu adevărat vor vedea faţa Domnului, Care stăpâneşte în cer şi pe pământ.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. – Tot mersul lumii şi curgerea vieţii noastre sânt aşezete de Dumnezeu să se petreacă cu rânduială, pentru că El a pus lege peste care nu se va trece. De aceea, pacea este însăşi legea pusă de Dumnezeu. Şi că de la Dumnezeu e lucrul acesta, o dovadă este faptul că numai la vremea păcii toate lucrurile şi toate treburile noastre pot ajunge cu bine la capăt, căci Dumnezeu este începătorul vieţii, Cel ce a pus toate să crească, să înflorească, să ajungă la deplinătate şi să dea roadă. Pe când, prin gâlceavă şi vrăjmăşie, toate se strică şi se dărâmă.

Deci, cel ce face pace este după înţelesul pe care Dumnezeu l-a dat  vieţii, şi, lucrând astfel, şi-a clădit şi el temelie fericită vieţii lui.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. – În lumea aceasta se găsesc bărbaţi vrednici şi sfinţi, cum s-au găsit şi în vremurile mai de demult, care-şi înţeleg chemarea lor, trăiesc cinstit şi arată şi altora că aşa cum trăiesc nu e bine şi trebuie să-şi dea altă croială vieţii. Şi au dreptate să grăiască aşa, pentru că oamenii foarte adeseori uită rânduiala bunei vieţuiri, iar, pe de altă parte, omul trebuie neîncetat îndemnat şi îndrumat, pentru că el nu rareori e în pericolul de a-şi pierde cărarea.

Dar, iată, că cei mai mulţi nu suferă să le spui că fac rele, chiar atunci când le fac, şi nu vor să le tulburi plăcerile, nici să-i scoţi din deprinderile în care ei cred că vor găsi fericirea. De aceea prigonesc pe cei ce le arată drumul cel bun şi-i umplu de suferinţă în această viaţă, măcar că aceştia dreptate au avut; şi au grăit aşa, pentru că Dumnezeu le-a strigat în inima lor să grăiască către ceilalţi fraţi şi să nu-i lase a umbla în traiul unei vieţi rătăcite.

Prigoniţi au fost proorocii Vechiului Testament, pentru că au arătat fraţilor lor că, aşa cum trăiesc, viaţa le e croită rău şi vor ajunge la nenorociri, cum au şi ajuns cu atâtea împărăţii care au venit peste ei.

Totuşi, deşi prigoniţi, cei ce lucrează astfel au de ce fi fericiţi, fiindcă ei au găsit calea cea bună a vieţii şi, pentru ei, Dumnezeu, nu plăcerile trecătoare, este călăuza neîncetată. De aceea mai mult pe aceştia îi fericeşte Domnul şi le spune că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă, este în ceruri! – Fericirea aceasta e o prelungire a celei de mai înainte. Mântuitorul ne arată mai amănunţit că roata lumii şi a vieţii, nefiind în mâna oamenilor, să nu ne facem mare supărare pentru ocările şi necazurile pe care ei le vor arunca asupra noastră. Căci vorba cea din urmă Dumnezeu o va grăi, şi noi ştiind că ne aflăm în slujba Lui şi că ne îndeplinim chemarea noastră, să avem fericirea omului care-şi ştie drumul şi nu bâjbâie. Ştiinţa că faci un lucru bun şi că cu fiecare zi înaintezi tot mai departe pe calea deschisă ţie de Dumnezeu este izvorul celei mai curate fericiri.

Pildă să avem în prigonirea pornită împotriva proorocilor şi sfinţilor şi mai cu seamă a Mântuitorului. Nimeni din aceştia nu s-au abătut de la calea lor din pricină că au fost prigoniţi. Căci cine a gustat o dată din dulceaţa de a fi slujitor al lui Dumnezeu, nu s-a mai lăsat abătut, ci a biruit cu dânsa toate amărăciunile vieţii pământeşti.

De aceea, lui Dumnezeu, Care ne sprijină, să-I fie împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.

       

25. Cuvântarea de pe munte

Cele nouă Fericiri. – Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte, a șezut și ucenicii Lui au venit la El.

       Și deschizându-Și gura, îi învăța, zicând:

       „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.

       Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

       Fericiți cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

       Fericiți cei ce flămînzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

       Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

       Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

       Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

       Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.

       Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.

       Bucurați-vă si vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri”.

Sfințenia Legii celei noi. – „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci,  adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, pâna ce se vor face toate.

Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor.

Că zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor.

Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osîndă; Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osîndă; și cine va zice fratelui său raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.

Deci dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și te împacă cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.

Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binevuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din ceruri; că el face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți si peste cei nedrepți.

Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și păgânii același lucru?

Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”.

Faptele bune. – „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei;

Milostenia. – Când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă că își iau răsplata lor.

Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”.

Rugăciunea. – „Când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc voua că își iau răsplata lor.

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.

Când vă rugați, nu spuneți multe ca păgânii, că ei cred că în polologhia lor vor fi ascultați. Deci nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru de ce aveți trbuință mai înainte ca să cereți voi de la El”.

„Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împ        ărăția și puterea și slava în veci. Amin” (Matei VI, 9-10).

Pocăința. – „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; căci ei își smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor.

Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău Care este în ascuns, și Tatăl care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”.

Dragostea. - ”Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor, că aceasta este Legea și proorocii”.

Smerenia creștină. – ”Intrați prin partea cea strâmtă, căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sânt cei care apucă pe ea; și strâmtă e poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sânt cei care o află.

Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?

Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune, se taie și se aruncă în foc.

De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște.

Nu oricine îmi zice: Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.

Iubirea aproapelui. – Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.

Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre.

Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți si vi se va deschide, că oricine cere ia, cel ce caută află, și celui care bate i se va deschide.

Cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura”.

Spusu-le-a Iisus și pilda aceasta: „Au doară poate orb pe orb să povățuiască? Au doară nu vor cădea amândoi în groapă?

Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ca ucenicul să fie ca învățătorul său, și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui?

Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău?

Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău.

Încheiere. – „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile si au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.

Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare”.

Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui; că îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor.