110. Patimile și moartea Domnului nostru Iisus

Rugăciunea din grădina Ghetsimani. – Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, şi S-a dus după obicei, în Muntele Măslinilor. Şi ajungând la un loc al cărui nume era Ghetsimani, unde se află o grădină, a intrat acolo El şi ucenicii Lui.

Iar Iuda vânzătorul cunoştea acest loc, pentru că adesea Iisus şi ucenicii Săi  de adunau acolo.

Iar dacă a intrat în grădină, a zis Iisus ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până Mă voi ruga”. Şi a luat cu El pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se tulbura şi a Se mâhni.

Şi le-a zis lor: „Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi”.

Şi, mergând puţin mai departe, ca la o aruncătură de piatră, a îngenunchiat şi, aruncându-Se cu faţa la pământ, Se ruga, zicând: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta. Părinte, toate sânt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!”

Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios.

Iarăşi ducându-Se , a doua oară, S-a rugat zicând: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau,  facă-se voia Ta”.

Şi venind iarăşi, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi.

Şi, lăsându-i, S-a dus iarăşi şi a treia oară S-a rugat, acelaş cuvânt zicând, iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Şi, fiind în zbucium, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Iar sudoarea Lui s-a făcut ca  picături mari de sânge care picurau pe pământ.

Şi, ridicându-Se de la rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi vă odihniţi!” Ajunge! A sosit ceasul. Iată Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem. Iată, cel ce M-a vândut este aproape”.

Prinderea lui Iisus. – Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă cu săbii şi toiege, de la arhierei şi de la bătrânii poporului. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază”.

Şi îndată, venind la Iisus a zis: „Bucură-Te, Învăţătorule”. Şi L-a sărutat.

Iar Iisus i-a zis: „Prietene, pentru ce ai venit? Iudo, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?”

Iar Iisus, ştiind toate cele ce aveau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?”

Răspuns-au Lui: „Pe Iisus Nazarineanul”. El le-a zis: „Eu sânt”.

Atunci, când le-a spus : Eu sânt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.

Şi, iarăşi i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” Iar ei au zis: „Pe Iisus Nazarineanul”. Răspuns-a Iisus  „V-am spus că Eu sânt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă”.

Deci, ostaşii şi comandantul şi slujitorii Iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat.

Iar cei din preajma Lui, văzând ce avea să se întâmple, au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” Şi fără să aştepte răspuns, Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus.

Dar Iisus, răspunzând, a zis: „Lăsaţi, până aici”. Şi atingându-Se de urechea lui, l-a vindecat.

Apoi întorcându-Se spre Petru, i-a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de doisprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie? Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?”.

Şi către arhierei, către căpeteniile templului şi către bătrânii care veniseră asupra Lui, Iisus a zis: „Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu toiege. În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului. Şi acestea sânt ca să se împlinească Scripturile”.

Atunci ucenicii L-au lăsat şi au fugit cu toţii.

Iisus la Ana şi la Caiafa. – Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii Iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat. Şi L-au dus întâi la Ana, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe Iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

Şi Simon-Petru şi alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului; iar Petru stătea la poartă, afară. Deci a ieşit celălalt ucenic care era cunoscut arhiereului, şi a venit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru.

Şi slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: „Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?” Acela a zis: „Nu sânt”.

Iar slugile şi slujitorii făcură loc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se.

Înfăţişarea înaintea lui Caiafa. – Deci, arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.

Iisus i-a răspuns: „Eu am vorbit pe faţă lumii: Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi Iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns. De ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu”.

Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: „Aşa răspunzi Tu arhiereului?”

Iisus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?”

Îfăţişarea lui Iisus înaintea Sinedriului şi osândirea Lui la moarte. – Arhiereii şi tot  sinedriul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L dea la moarte, dar nu găseau. Că mulţi mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau.

Şi, ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: „Noi L-am auzind zicând aşa: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi”. Dar nici aşa mărturia lor nu era la fel.

Şi, sculându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: „Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia?” Iar El tăcea şi nu răspundea nimic.

Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: „Eşti Tu Hristosul , Fiul Celui binecuvântat?”

Iar Iisus a zis: „Eu sânt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului”.

Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: „Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă?” Iar ei toţi L-au osândit, ca vinovat la moarte.

Petru se leapădă de trei ori de Domnul. – În vremea aceea, Petru şedea jos în  curte, aproape de foc, şi se încălzea. Iar una dintre slujnice, aceea care-i deschisese poarta, apropiindu-se şi căutând la el, zise: „Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul?” Iar Petru s-a lepădat de Dânsul înaintea tuturor, zicând: „Femeie, nu sânt eu, nu-L cunosc, şi nu ştiu ce grăieşti!” 

Puţin după aceea, ieşind el la poată, l-a văzut alt slujitor, şi a zis către cei ce erau cu dânsul: „Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul!” Şi iarăşi s-a lepădat Petru cu jurământ, zicând: „Nu cunosc pe Omul Acesta!” Şi, trecând ca un ceas, altul adeveri aceasta şi zise: „Adevărat, şi acesta a fost cu El căci şi el Galileian este!” Şi, apropiindu-se de cei ce erau acolo, au zis: ”Fără îndoială şi tu eşti dintre dânşii, că şi graiul tău vădit te face”. Zis-a lui atunci şi unul dintre slujitorii arhiereului, rudă fiind a aceluia ce-i tăiase Petru urechea: „Au nu te-am văzut eu cu Dânsul în grădină?” Iar Petru a început a se blestema şi a se jura, zicând: „Nu ştiu pe Omul Acesta!” Şi îndată, încă grăind el, a cântat cocoşul. Şi întorcându-Se Domnul, S-a uitat spre Petru; şi şi-a adus aminte Petru de cuvântul Domnului, care-i zisese: „Înainte de-a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine!” Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar.

Iisus este batjocorit şi bătut. – Iar oamenii care Îl păzeau pe Iisus, Îl batjocoreau, bătându-L: unii Îl scuipau în faţă şi-L loveau cu pumnii peste cap; iar alţii Îi acopereau faţa, Îl loveau peste obraz, şi-I ziceau: „Prooroceşte acum, Hristoase, cine este cel ce te-a lovit?”

Şi hulindu-L, multe altele spuneau împotriva Lui.

Înfăţişarea a doua a lui Iisus înaintea Sinedriului. – Şi când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El în sinedriul lor, zicând: „Spune nouă dacă esti Tu Hristosul”. Şi El le-a zis: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; iar dacă vă întreb, nu-Mi veţi răspunde. De acum însă Fiul Omului, va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu”.

Iar ei au zis toţi: „Aşadar, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu?” Şi El a zis către ei: „Voi ziceţi că Eu sânt”.

Şi au zis: „Ce ne mai trebuie mărturii, căci noi înşine am auzit din gura Lui?”

Şi îndată, dimineaţa, arhiereii, ţinând sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legând pe Iisus, L-au dus şi L-au predat lui Pilat.

Deznădăjduirea lui Iuda. – Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că Iisus este osândit la moarte, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: „Am greşit, vânzând sânge nevinovat”. Şi ei i-au zis: „Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea”. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat.

Iar arhiereii luând banii, au zis: „Nu se cuvine să-i punem în visteria templului, deoarece sânt preţ de sânge, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea, Ţarina sângelui, până în ziua de astăzi.

Iisus înaintea procuratorului Ponţiu Pilat. – Deci L-au dus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: „Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia? Ei au răspuns şi i-au zis: „Dacă Acesta n-ar fi fost răufăcător nu ţi L-am fi predat ţie”.

Atunci le-a zis Pilat: „LuaţiL voi şi judecaţi-L după legea voastră”. Iudeii însă i-au răspuns: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”. Apoi au început a-L pârâ pe Iisus şi a zice: „Pe Omul Acesta L-am prins răzvrătind poporul şi oprindu-l de a da bir Cezarului şi zicând că El este Hristos împăratul”.

Pilat a intrat iarăşi în pretoiu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: „Tu eşti regele Iudeilor?”

Răspuns-a Iisus: „De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?”

Pilat a răspuns: „Nu cumva sânt Iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?”

Iisus a răspuns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici”. I-a zis Pilat: „Aşadar eşti Tu împărat?” Răspuns-a Iisus: „Tu zici că Eu sânt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”.

Pilat I-a zis: „Ce este adevărul?” Şi zicând acestea, a ieşit iarăşi la Iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină”.

Atunci arhiereii şi bătrânii au adus tot felul de pâri asupra Lui. Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic.

Atunci I- a zis Pilat: „Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta?”

Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte.

Iar Iudeii stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici.

Şi Pilat auzind, a întrebat dacă omul este Galileian. Şi aflând că este din ţinutul lui Irod, L-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile.

Iisus înaintea lui Irod. – Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea aă-L cunoască, pentru că auzise despre El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L foarte tare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis iarăşi la Pilat.

Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat  s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie unul cu altul.

A doua înfăţişare înaintea lui Pilat. Iisus sau Varava. – Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile poporului, a zis către ei: „Aţi adus la mine pe Omul Acesta ca pe un răzvrătit al poporului; dar iată eu, cercetându-L, în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în Acest Om, din cele pentru care L-aţi pârât. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera”.

La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau. Şi aveau atunci un vinovat vestit, care se numea Varava, care era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor.

Deci, adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis:”Pe cine vreţi să vi-l eliberez, pe Varava sau pe Iisus, Care se zice Hristos?” Că ştia că din răutate L-au dat în mâna lui.

Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: „Nimic să nu faci dreptului Aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El”.

Însă arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimea ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă.

Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: „Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez?” Iar ei au răspuns: „Pe Varava”.

Şi Pilat le-a zis: „Dar ce voi face cu Iisus, Care se cheamă Hristos?” Toţi au răspuns: „Să fie răstignit!”

A zis iarăşi Pilat: „Dar ce rău a făcut?” Ei însă mai tare strigau şi ziceau: „Să fie răstignit!”

Iisus este bătut. – Şi , văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă, şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: „Nevinovat sânt de sângele Dreptului Acestuia. Voi veţi vedea”.

Iar tot poporul a răspuns şi a zis: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”

Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răăstignit.

Iisus încununat cu spini. – Atunci ostaşii dregătorului, ducând pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta, şi L-au dezbrăcat de hainele Lui şi I-au pus o hlamidă roşie; apoi, împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau joc de El, zicând: „Bucură-Te, regele Iudeilor”.

Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap.

Iisus înfăţişat poporului. – Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis:”Iată vi-L aduc pe El afară ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină”

Atunci a ieşit Iisus afară, purtând coroana de spini şi mantia de purpură. Şi le-a zis Pilat: „Iată omul!”

Când L-au văzut arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Zis-a lor Pilat: Luaşi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină”.

Iudeii i-au răspuns: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară,  că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”.

Când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.

Atunci Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere  să Te eliberez şi am putere să Te răstignesc?”

Iisus a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are”.

De atunci Pilat căuta să-L elibereze; dar Iudeii strigau, zicând: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului”.

Pilat, auzind cuvintele acestea L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.

Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat Iudeilor: „Iată împăratul vostru”.

Iar ei au strigat: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!”. Pilat le-a zis: „Să răstignesc pe împăratul vostru?” Arhiereii au răspuns: „Nu avem alt împărat decât pe Cezarul”.

Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus să-L răstignească.

Iisus îşi duce crucea. – Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.

Şi , ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă  al Căpăţânii, care în evreieşte se zice Golgota.

Şi duceau şi alţi doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El.

Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.

Iisus mângâie pe femeile care plângeau. – Iar după El venea mulţimea multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: „Fiice ale Ieruslimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată vin zile în care vor zice: „Fercite sânt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?”

Răstignirea. – Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte „locul Căpăţânii”. 

Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Apoi L-au răstignit.

Întâia grăire a lui Iisus pe Cruce. – Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui, împlinindu-se astfel Scriptura care zice: Cu cei fără de lege S-a socotit.

Iar Iisus a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

Scrisoarea de deasupra Crucii. – Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra crucii, Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor! Deci mulţi dintre Iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: „Nu scrie împăratul Iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sânt împăratul Iudeilor”.

Pilat a răspuns:”Ce am scris,  am scris.

Împărţirea hainelor lui Iisus. – După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa.

Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: „Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinescă Scriptura care zice: Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”. Aşadar ostaşii acestea au făcut.

Batjocurile aduse lui Iisus pe Cruce. – Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: „Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”

Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască. Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El”. Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau aducându-I oţet şi zicând: „Dacă tu eşti regele Iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi”.

A doua grăire a lui Iisus pe Cruce. – Iar unul dintre făcătorii de rele răstignit, Îl hulea zicând: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi”.

Şi celălalt, răspunzând, îl certa zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, că noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”.

Şi zicea lui Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”.

Şi Iisus i-a zis: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”.

A treia grăire a lui Iisus pe Cruce. – Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, vâzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!”Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

A patra grăire a lui Iisus pe Cruce. – Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani!” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Iar unii dintre cei ce şedeau acolo, auzind, ziceau: „Pe Ilie îl strigă Acesta”.

A cincea grăire a lui Iisus pe Cruce. – După aceea, Ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar ostaşii, punând în vârful unei trestii de isop un burete muiat în oţet, l-au dus la gura Lui.

Iar ceilalţi ziceau: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască”.

A şasea grăire a lui Iisus pe Cruce. – Iar, după ce a luat oţet, Iisus a zis: „Săvârşitu-s-a!”

A şaptea grăire a lui Iisus pe Cruce. – După aceea a strigat Iisus din nou cu glas tare şi a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”.

Iisus moare pe Cruce. – Şi acestea zicând, plecându-Şi capul Şi-a dat duhul.

Minunile de după moartea lui Iisus. – Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.

Iar sutaşul şi cei ce împreună Îl păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte zicând: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”

Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul.

Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care-Lînsoţiseră din Galileea, stăteau departe privind acestea.

Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea, care, şi când era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim.

Împungerea lui Iisus cu suliţa. – Deci, Iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.

Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi al celuilalt, care era răstignit împreună cu El. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: Nu I se va zdrobi nici un os. Şi iarăşi altă Scriptură zice: Vor privi la Acela pe care L-au împuns.

Pogorârea trupului lui Iisus de pe Cruce. – Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei, şi venind Iosif cel din Arimateia, sfetic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. iar Pilat s-a mirat că a murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit demult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul mort.

Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi L-au înfâşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul la înmormântare la Iudei.

Punerea lui Iisus în mormânt. – Aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, Iosif avea o grădină, unde avea un mormânt nou, săpat în piatră, în care nimeni niciodată nu fusese pus. Deci,  acolo au pus trupul lui Iisus, că era vineri târziu şi mormântul acesta aproape, şi prăvălind o piatră mare pe uşa mormântului, s-au dus. Şi, mergând după El şi femeile care veniseră cu Dânsul din Galileea, au văzut mormântul şi cum au pus trupul. Maria Magdalena şi altă Marie încă erau acolo, în preajma mormântului, şi întorcându-se, au pregătit mirezme şi miruri.

Straja de la mormânt. – Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi  să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi”.

Pilat le-a zis: „Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi”.

Iar ei ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

109. Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim

Iisus trimite înainte pe doi din ucenicii Săi.   – Iar când S-a apropiat de Ierusalim şi a venit la Betfaghe, la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-i trebuie Domnului; şi le va trimite îndată”.

       Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: „Spuneţi fiicei Sionului: Iată împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug”.

       Iisus intră cu slavă în oraş. – Mergând, deci, ucenicii, şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau, zicând: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cel de sus!”

       Dar unii farisei din mulţime au zis către El: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii”.

       Şi El, răspunzând, a zis: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”.

       Iisus plânge Ierusalimul. – Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: „Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sânt spre pacea ta! Dar acum ascunse sânt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sânt în tine, şi nu vor lăsa în tine ppiatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale!.

       Iisus intră în Templu. – Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: „Cine este Acesta?”

       Iar muimlţimile răspundeau: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii”. Şi a intrat Iisus în Templu şi au venit la El orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi.

       Şi văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse, şi pe copiii care strigau în templu şi ziceau: „Osana, Fiul lui David”, s-au mâniat, şi I-au zis: "Auzi ce zic aceştia?” Iar Iisus le-a zis: „Da. Au, niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?”

       Şi lăsându-i, a ieşit afară din cetate la Betania, şi noaptea a rămas acolo.

       Iisus blestemă un smochin. - Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, au flămânzit. Şi văzând de departe un smochin care aea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze, căci nu era timpul smochinelor. Şi, luând cuvântul, i-a zis: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce”. Şi ucenicii Lui auzeau aceasta.

       Iisus curăţă Templul. – Şi a intrat Iisus în Templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi-a zis lor: „Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari”. Şi învăţa în toate zilele în Templu.

       Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă (Ps. VIII,2).

108. Tâlcuirea FERICIRILOR

Dintr-o năzuinţă adâncă a inimii fiecăruia tot omul aleargă după fericire. Dar, ademeniţi fiind de lucruri înşelătoare, căutăm fericirea tocmai acolo unde n-o găsim: în avuţii, în plăceri trecătoare, în deşertăciuni, în lauda oamenilor. Dorim tot lucrurile pieritoare ale vieţii şi tocmai târziu ne trezim că numai fericiţi nu putem fi cu acestea.

Domnul Hristos, Care a venit în lume ca să ne scoată din atâtea greşeli şi socoteli rele, ne-a adus însă învăţătura că fericirea nu stă în lucrurile schimbătoare ale pământului şi ne-a arătat care este temelia trainică şi veşnică, nesupusă stricăciunii  pământeşti, pe care omul îşi poate întemeia fericirea.

Mântuitorul nostru, suindu-Se odată pe un munte, spre miazănoapte şi răsărit de lacul Ghenizaretului, în apropiere de oraşul Betsaidei, a învăţat poporul zicând:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. – Cu aceasta Mântuitorul spune că omul e totdeauna pornit spre mândrie şi îngâmfare; se preţuieşte pe sine mai mult decât preţuieşte cu adevărat şi se aşteaptă ca oamenii să-i arate multă cinste şi laudă. Dar, din pricină că alţii îl judecă mai bine, nu-i fac atâta alai cât s-ar aştepta el, de aceea se simte uneori nefericit şi e plin de necaz.

Unul ca acesta şi-a clădit temeiul fericirii sale pe mândria sa şi lauda oamenilor, şi iată că n-a putut-o avea. Pentru aceea, faţă de astfel de oameni, Mântuitorul spune să fim săraci cu duhul, adică, oricâtă pricepere şi înţelepciune am avea şi oricât am fi înzestraţi de Dumnezeu cu darul minţii ascuţite şi cu o inimă plină de simţiri înalte, noi să nu ne umplem de îngâmfare, nici să privim de sus către alţii. Să ne socotim tot lipsiţi, tot săraci, tot având trebuinţă de multe, tot slugi netrebnice, cum spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după Luca (XVII, 10), ca unii care, pentru tot binele pe care-l avem, dăm laudă lui Dumnezeu.

Cine va face aşa va fi mai fericit decât cel mândru şi plin de gândul că el este totul iar ceilalţi nimic.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. – Aceasta înseamnă că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, şi că, la urma urmelor, tot voinţa Sa va birui peste toate apucăturile rele ale omului

Căci după rânduiala lui Dumnezeu, binele trebuie să fie răsplătit, iar răul pedepsit; cel bun va fi fericit, iar cel rău va fi chinuit. Lumea însă umple de suferinţă pe cel bun şi drept şi lasă în trai bun pe cel rău şi nedrept.

Cuvântul Mântuitorului înseamnă că o asemenea orânduire nu e de la Dumnezeu şi nici că lucrurile pot rămânea aşa cum sânt; înseamnă că Dumnnezeu va statornici toate spre bine şi că va veni o vreme când cei ce plâng acum vor fi mângâiaţi şi fericiţi. Deci, faceţi binele şi datoria voastră, şi veţi ajunge la fericire.

       Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. – De omul posac şi încruntat greu se lipeşte cineva şi fiecare fuge de dânsul. Dimpotrivă, cu plăcere te apropii de cel blând şi zâmbitor şi te simţi bine în vecinătatea lui. Deci, pe când omul posomorât şi aspru nu are intrare în inima oamenilor şi e osândit să fie despărţit de toţi, omul blând este ca o viţă care se întinde şi se agaţă pretutundeni şi la toţi are bună primire. Unul ca acesta nu rămâne singuratic, ci îi are pe toţi în jurul lui.

       De aceea omul blând moşteneşte pământul, adică este mulţumit şi aici pe pământ şi va fi fericit şi în viaţa viitoare. Deci fiţi blânzi şi veţi fi fericiţi!

       Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. – Dreptatea la Evrei nu era numai dreptatea pe care o căutau la judecător, dreptatea care stă împotriva strâmbătăţii, ci, prin dreptate, ei înţelegeau şi starea cinstită a omului înaintea lui Dumnezeu, starea omului care şi-a îndeplinit datoriile puse lui de Dumnezeu. De aceea şi zicem noi: dreptul Simeon, dreptul Iosif, înţelegând prin aceasta nu numai că nu erau oameni strâmbi, ci mai cu seamă că erau oameni buni la Dumnezeu.

       Aşa şi Mântuitorul când numeşte fericiţi pe oamenii care însetează după dreptate, înţelege pe oamenii care cu tot focul se silesc să îndeplinească faptele cerute de Dumnezeu de la dânşii.

       Foamea şi setea sânt cele mai mari trebuinţe ale trupului nostru. Tot aşa trebuie să năzuim a îndeplini faptele cerute de Dumnezeu de la noi, încât ele să ajungă pentru noi o trebuinţă atât de mare ca şi aceea de a mânca şi a bea.

       Cine, deci, va năzui să îndeplinească cu toată căldura lui legea pusă nouă de Dumnezeu şi se va deprinde să lucreze astfel, acela şi-a clădit o temelie de fericire pentru viaţa sa.

       Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. – Milostenia a fost întotdeauna preţuită şi în Legea Veche şi în Legea Nouă a Mântuitorului Hristos. Ea e proba dragostei dintre om şi om, ştiind că toată vieţuirea omenească se reazemă pe inima plină de iubire pe care unul ştie s-o pună în slujba altuia. Cel ce face astfel lucrează după legea cea mai deplină şi mai adâncă a omeniei.

       În cuvântul că cel ce miluieşte va fi miluit, trebuie să înţelegem că Dumnezeu Îşi ţine dreapta Sa ocrotitoare asupra celui ce lucrează după legea iubirii şi stă în ajutor celui la nevoie. El va fi îndestulat de Dumnezeu, aşa cum şi el a îndestulat pe fratele lui, şi va fi fericit, fiindcă tot ce e la înălţimea gândului dumnezeiesc e fericit.

       Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. – Inimă curată are omul când în inima lui se află numai gândurile cele bune, care îndreaptă, îndulcesc şi înveselesc clipele vieţii noastre şi ale altora. Curată e inima omului care gândeşte să trăiască cu cinste şi să-şi îndeplinească totdeauna slujba; curată e inima omului care lucrează pentru ca cinstea şi gândul cel bun să fie călăuza tuturor, şi aşa să se întemeieze o împărăţie de viaţă cerească pe pământul acesta.

       Omul cu inima curată vede pe Dumnezeu. Asta înseamnă că omul din inima căruia lipsesc patimile şi pornirile cele rele, mult mai uşor înţelege porunca lui Dumnezeu. El este ca şi cum ar vedea faţa lui Dumnezeu pe pământul acesta, fiindcă este potrivire între fiinţa lui şi voinţa dumnezeiască, iar după moarte aceşti oameni cu adevărat vor vedea faţa Domnului, Care stăpâneşte în cer şi pe pământ.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. – Tot mersul lumii şi curgerea vieţii noastre sânt aşezete de Dumnezeu să se petreacă cu rânduială, pentru că El a pus lege peste care nu se va trece. De aceea, pacea este însăşi legea pusă de Dumnezeu. Şi că de la Dumnezeu e lucrul acesta, o dovadă este faptul că numai la vremea păcii toate lucrurile şi toate treburile noastre pot ajunge cu bine la capăt, căci Dumnezeu este începătorul vieţii, Cel ce a pus toate să crească, să înflorească, să ajungă la deplinătate şi să dea roadă. Pe când, prin gâlceavă şi vrăjmăşie, toate se strică şi se dărâmă.

Deci, cel ce face pace este după înţelesul pe care Dumnezeu l-a dat  vieţii, şi, lucrând astfel, şi-a clădit şi el temelie fericită vieţii lui.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. – În lumea aceasta se găsesc bărbaţi vrednici şi sfinţi, cum s-au găsit şi în vremurile mai de demult, care-şi înţeleg chemarea lor, trăiesc cinstit şi arată şi altora că aşa cum trăiesc nu e bine şi trebuie să-şi dea altă croială vieţii. Şi au dreptate să grăiască aşa, pentru că oamenii foarte adeseori uită rânduiala bunei vieţuiri, iar, pe de altă parte, omul trebuie neîncetat îndemnat şi îndrumat, pentru că el nu rareori e în pericolul de a-şi pierde cărarea.

Dar, iată, că cei mai mulţi nu suferă să le spui că fac rele, chiar atunci când le fac, şi nu vor să le tulburi plăcerile, nici să-i scoţi din deprinderile în care ei cred că vor găsi fericirea. De aceea prigonesc pe cei ce le arată drumul cel bun şi-i umplu de suferinţă în această viaţă, măcar că aceştia dreptate au avut; şi au grăit aşa, pentru că Dumnezeu le-a strigat în inima lor să grăiască către ceilalţi fraţi şi să nu-i lase a umbla în traiul unei vieţi rătăcite.

Prigoniţi au fost proorocii Vechiului Testament, pentru că au arătat fraţilor lor că, aşa cum trăiesc, viaţa le e croită rău şi vor ajunge la nenorociri, cum au şi ajuns cu atâtea împărăţii care au venit peste ei.

Totuşi, deşi prigoniţi, cei ce lucrează astfel au de ce fi fericiţi, fiindcă ei au găsit calea cea bună a vieţii şi, pentru ei, Dumnezeu, nu plăcerile trecătoare, este călăuza neîncetată. De aceea mai mult pe aceştia îi fericeşte Domnul şi le spune că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă, este în ceruri! – Fericirea aceasta e o prelungire a celei de mai înainte. Mântuitorul ne arată mai amănunţit că roata lumii şi a vieţii, nefiind în mâna oamenilor, să nu ne facem mare supărare pentru ocările şi necazurile pe care ei le vor arunca asupra noastră. Căci vorba cea din urmă Dumnezeu o va grăi, şi noi ştiind că ne aflăm în slujba Lui şi că ne îndeplinim chemarea noastră, să avem fericirea omului care-şi ştie drumul şi nu bâjbâie. Ştiinţa că faci un lucru bun şi că cu fiecare zi înaintezi tot mai departe pe calea deschisă ţie de Dumnezeu este izvorul celei mai curate fericiri.

Pildă să avem în prigonirea pornită împotriva proorocilor şi sfinţilor şi mai cu seamă a Mântuitorului. Nimeni din aceştia nu s-au abătut de la calea lor din pricină că au fost prigoniţi. Căci cine a gustat o dată din dulceaţa de a fi slujitor al lui Dumnezeu, nu s-a mai lăsat abătut, ci a biruit cu dânsa toate amărăciunile vieţii pământeşti.

De aceea, lui Dumnezeu, Care ne sprijină, să-I fie împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.

       

107. Ce este SFÂNTA SCRIPTURĂ

Pe multe căi şi în multe vremuri oamenii s-au silit să ajungă la o cunoştinţă mai dreaptă despre Dumnezeu. La toate popoaarele, cu cele mai felurite religii, se găsesc cărţi ţinute în multă cinste, în care li se vorbeşte despre datoriile către suflet şi cum să se înalţe mai bine către Dumnezeu.

Dar din toate aceste cărţi, nici una nu vorbeşte mai frumos, mai mişcător, mai temeinic şi mai adânc, către sufletul omului, decât cartea numită Sfânta Scriptură sau Biblia. Aceasta e cartea care s-a început a de scrie în mijlocul poporului iudeu, la care cel mai bine s-a păstrat adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu; iar încheiată a fost ea de către bărbaţi creştini, care au lucrat în sânul Bisericii ca apostoli şi învăţători. Numirea de Biblie, care i se mai dă, înseamnă carte, fiindcă între toate cărţile, aceasta este cea care a adus cel mai mare bine şi mângâiere, cartea care s-a răspândit şi a fost citită cel mai mult, cartea cea mai cunoscută, cartea care vorbeşte deoptrivă tuturor. În două vorbe, aceasta este adevărat carte pentru creştini.

Despre ce spunem că e „o carte”; la drept vorbind însă ea cuprinde mai multe cărţi, scrise de bărbaţi sfinţi, care erau cu totul pătrunşi de Duhul Domnului. De aceea, măcar că sânt cărţi deosebite, au fost puse la un loc sub o singură scoarţă, aceeaşi putere a Duhului lui Dumnezeu se află în toate.

Aceste cărţi n-au fost nici ele scrise în aceeaşi vreme şi într-un singur grai, ci s-au scris în curgerea unei vremi, care cuprinde cam 1700 de ani.

Graiul ei (limba ebraică) este acela pe care l-au vorbit Avraam, Iacov, Moise, David şi toţi după dânsul până la strămutarea poporului evreu în Babilon. Căci, după aceea, poporul a vorbit un grai puţin mai schimbat, pe care l-a vorbit şi Mântuitorul Hristos. Nu e acesta însă singurul grai în care s-a scris Sfânta Scriptură, căci părţile mai noi, care sânt şi cele mai însemnate, au fost scrise în greceşte.

Partea Sfintei Scripturi care a fost scrisă până la venirea Mântuitorului poartă numele de Vechiul Testament, care cuprinde 30 de cărţi, iar cele scrise de la Mântuitorul încoace se numesc Noul Testament, adică noua rânduială a lucrurilor dumnezeieşti, şi cuprinde 27 de cărţi.

Vechiul Testament cuprinde cărţi de istorisire a faptelor poporului iudeu şi a chipului minunat cum Dumnezeu l-a călăuzit, precum şi învăţături şi înştiinţări date de acest popor pentru a nu se depărta de Dumnezeu. Astfel de cărţi sânt cele cinci cărţi ale lui Moise numite şi Pentateuhul, apoi cartea lui Iosua, cărţile regilor şi altele. Afară de acestea, mai cuprinde cărţi care dau învăţături poporului, cum sânt cărţile lui Solomon, sau cărţi care mustră poporul pentru relele făcute şi-i arată ce are să se întâmple pe viitor, precum sânt cărţile proorocilor. Una dintre cele mai frumoase cărţi însă, în care se cântă lauda lui Dumnezeu, carte care e întrebuinţată foarte mult în Biserica noastră şi în toată creştinătatea, e Psaltirea proorocului şi împăratului David.

În scurt, Vechiul Testament cuprinde arătarea felului cum a lucrat Dumnezeu în sânul poporului iudeu pentru a păstra dreapta cunoştinţă despre El şi a pregătit tot mersul lucrurilor şi gândurile oamenilor pentru venirea şi primirea Mântuitorului lumii, Iisus Hristos.

Noul Testament cuprinde istorisirea arătării şi activităţii Domnului Hristos pe pământ.

Cele dintâi cărţi ale lui sânt cele patru Evanghelii scrise de Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În ele se cuprinde istorisirea întregii vieţi a Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţătura Lui. După acestea urmează o carte numită Faptele Apostolilor, în care se cuprinde istorisirea celor ce s-au petrecut în Biserică după Înălţarea Domnului la cer, şi cum Sfinţii Apostoli au propovăduit cuvântul Domnului la întemeierea Bisericii creştine. Vin apoi paisprezece epistole ale Sfîntului Apostol Pavel în care el învaţă pe creştinii aşezaţi în diferite oraşe cum să creadă în Domnul Hristos şi cum să vieţuiască spre a se apropia de Mântuitorul lor. după acestea vin şapte epistole soborniceşti, adică îndreptate către toată creştinătatea, scrise de Sfinţii Apostoli Iacov, Petru, Ioan şi Iuda. În ele se dau creştinilor învăţături foarte preţioase pentru purtarea lor. În sfârşit, se mai află o carte: Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, care e tot cel care a scris şi şi Evanghelia care poartă numele lui. În ea se arată cum va fi sfârşitul lumii şi cum Mântuitorul va face Judecata.

106. Cunoştinţe scurte despre Palestina biblică

Ţara – Palestina a fost ţinutul unde s-au petrecut cele mai însemnate fapte în legătură cu mântuirea oamenilor de către Dumnezeu. Ea este o comoară de amintiri scumpe pentru noi creştinii şi o oglindă în care, la fiecare pas, citim despre lucrurile măreţe săvârşite de bărbaţi sfinţi, rânduiţi de Dumnezeu să înveţe pe semenii lor cum să se închine către El şi cum să vieţuiască după poruncile Lui.

Tot într-însa S-a arătat şi Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a petrecut acolo anii din care, ca şi dintr-un izvor nesecat, a curs izvor de învăţătură asupra omenirii. Tot acolo a şi pătimit El, pentru a-Şi pecetlui învăţătura, a fost îngropat şi a înviat. De aceea aceste lucruri sânt scumpe pentru toţi cei ce poartă numele de creştin. Căci dacă ne sânt scumpe mormintele părinţilor noştri, cum să nu ne fie scump mormântul în care trei zile S-a adăpostit Domnul cel milostiv şi ţara care ne face să ne gândim la Mântuitorul, Care ne iubeşte, şi la păcatele de care trebuie să ne curăţim, pentru a ne apropia de El?

Aşezarea şi numirile Palestinei. – Fiind cuprinsă între ape şi pustiuri, tocmai acolo unde se întâlnesc două părţi mari din lume, Asia şi Africa, unde locuiau popoare mari şi ţări puternice, prin Palestina şi-au găsit acestea drumul spre a se pune în legătură. Din pricina aceasta pe aici trecea calea unde s-au întâlnit oştiri numeroase, unde s-au dat lupte făfă număr şi asupra căreia regi şi împăraţi puternici şi-au întins stăpânirea.

Ca întindere, ţara aceasta nu era mare, şi dacă Dumnezeu a ales-o pentru ca din şesurile ei şi de pe apele şi din munţii ei să grăiască oamenilor cuvinte de mare preţ, este o dovadă că Dumnezeu n-are trebiunţă de cele strălucite şi înalte şi puternice pentru a-Şi întemeia tronul împărăţiei Sale şi locul cuvântului Său.

Cuvântul de Palestina, cu care numim Ţara Sfântă, n-a fost totdeauna întrebuinţat. Îl găsim la scriitori aproape de vremea Mântuitorului. Şi i s-a zis Palestina de la Filisteni, fiindcă acest popor, cu care Iudeii au purtat dese războaie, locuiau în partea de apus a ţării, de-a lungul Mării Mediterane. De la numele lor, numirea de Palestina s-a extins apoi asupra întregii ţări.

Numele cel mai vechi al ei a fost Canaan, care s-ar trage de la unul din fiii lui Ham. Totuşi acest cuvânt mai înseamnă şi ţara de jos; care se potrivea Iudeii faţă de ţinutul mai înălţat, numit din pricina aceasta şi Aram, sau ţara de sus.

Fiindcă Dumnezeu a făgăduit ţara aceasta lui Avraam şi urmaşilor lui, s-a numit şi Ţara făgăduinţei.

În Sfânta Scriptură se numeşte şi Ţara Sfântă, Ţara lui Dumnezeu, Pământul lui Israel. O singură dată se găseşte numită Filisteia, în cartea a doua a lui Moise.

Munţii şi văile. – Palestina e o ţară muntoasă; de la miazănoapte spre miazăzi ea e străbătută de prelungiri ale munţilor Siriei.

În partea dinspre Marea Mediterană, aceste prelungiri se lasă în jos în chip lin şi formează astfel o câmpie lungă de 170 Km şi lată până la 30 Km, care purta numele de şesul Şaron şi era foarte rodnică. Pe la mijlocul lor, aceşti munţi sânt străbătuţi în lungime de o vale foarte adâncă, o adevărată râpă sau prăpastie, al cărei fund e mult mai jos decât faţa apelor Mării Mediterane. Aceasta e valea prin care curge râul Iordan.

În partea de miazănoapte a ţării se află munţii Liban, adică muntele alb, numit astfel, fie pentru că e plin de stânci albe de cretă, fie pentru că vârfurile lor erau totdeauna acoperite de zăpadă. Nesfârşite păduri de cedri acopereau aceşti munţi.

La răsărit de aceşti munţi şi în aceeaşi linie se află munţii Antiliban. De Antiliban ţine Hermonul cel mare, cu o înălţime de 2760 de metri.

Munţii aceştia însă se află tocmai la marginea de sus a Palestinei, mai mult în Siria decât în Ţara Sfântă. În Palestina propriu-zisă se află, la răsăritul ţării, dincolo de Iordan, colinele care se coboară de la Hermonul cel mare spre miazăzi şi numite astăzi  Tulul. Afară de colinele acestea, care stau despărţite unele de altele ca nişte piscuri, în tot lungul Iordanului la vale se întinde o înălţime muntoasă, care mai spre miazăzi ia numele de munţii Ghilead; spre miazăzi de munţii Ghilead, în partea de răsărit a Mării Moarte, se află munţii Abarîm, cu culmea Nebo şi vârful Fasga (Pisga) unde a murit Moise.

În partea de sus a Palestinei există alt şir de munţi.

Spre miazăzi de munţii Liban se întinde ţara muntoasă care mai târziu s-a numit Galileea. Ea cuprinde muntele Tabor, iar mai spre miazăzi Hermonul cel mic. În curmezişul ţării, spre miazănoapte şi apus, se îndreaptă coama lungă a muntelui Carmel, care intră ca un cui în Marea Mediterană, formînd acolo un cap mai sus cu 592 de metri, decât faţa apei. Spre răsărit de Carmel şi de Hermonul cel mic, se ridică munţii Ghilboua, iar între Carmel, Ghilboua, Hermon şi Tabor se întinde valea foarte roditoare şi frumoasă numită şesul Izreel sau Ezdrelon.

Faţă de Galileea, ţinutul mai dinspre miazăzi, numit Samaria, e mai jos. Totuşi se află si aici munţii Efraim cu înălţimile mai mari ale muntelui Ebal şi Garizim.

Spre miazăzi de Samaria ţara iar se ridică. Aici se află munţii Iuda cu o mulţime de prăpăstii şi de peşteri. Cea mai mare înălţime este de 1027  de metri la muntele Hebron. Tot aici trebuie să numim şi munţii din apropierea Ierusalimului, din care fac parte muntele Moria sau Sionul şi Muntele Măslinilor, înalt de peste 800 de metri.

La miazăzi de Moria se află valea Hinnom (Benhinnom), iar între Sion şi Muntele Măslinilor, la răsărit, se află valea Kedron.

Apele şi deşerturile. – Apa cea mai însemnată a Palestinei e mai întâi Marea Mediterană, pe care Iudeii o numesc marea Filistenilor (Ieşire XXIII, 31), Marea cea Mare (Iosua I, 4). Ape numai ale Palestinei însă se află în valea Iordanului. Aici curge râul Iordan, care izvorăşte din Hermon. În curgerea lui, străbate un lac mlăştinos, numit  lacul Merom sau Hule. Acest lac e cu 83 de metri mai sus de faţa apelor Mediteranei şi are o adâncime de 3-5 metri. Mlaştinile lui sânt pline de păsări sălbatice şi de desişurile de nepătruns ale plantei papirus.

Mai spre miazăzi de lacul Merom se află lacul numit în Sfânta Scriptură şi Marea Kineret, Kinerot (Numeri XXXIV, 11; Iosua XII, 3), apa Ghenisar (I Macabei XI, 67), Marea Galieii, Marea Tiberiadei.

Acest lac nu e altceva decât o prăpastie adâncă în munte pe care o străbate şi o umple Iordanul în curgerea sa. E un oval neregulat lung de 22 de Km şi lat între 6-10 Km. Adâncimea cea mai mare este de 50 de metri.

Iordanul, după ce străbate acest lac, curge într-o linie fără mari cotituri, dar cu multe cotituri mărunte, până la Marea Moartă, numită astfel din pricină că are ape sărate şi cu pucioasă, încât nu poate trăi într-însa nici o vietate. Peştii de râu, care au fost aruncaţi în apele ei, au murit îndată.

Lungimea ei cea mai mare e de 73 de Km, iar lăţimea de 16 Km. E aşezată cu 394 de metri sub faţa apelor Mediteranei, iar adâncimea ei e de 399 de metri. În partea dinspre miazăzi însă, unde au fost înecate cetăţile Sodomei şi alte Gomorei, nu e nicăieri mai adâncă de 3 metri.

Iordanul, care-şi poartă apele sale prin toate aceste lacuri, e un râu foarte iute. Faţă de alte râuri, e un râu mic, lung de 330 de Km.

Afluenţii lui sânt: la răsărit, râul Iarmuc sau Hieromax şi Iabocul, iar la apus pârâul Krit. Pâraiele Arnon şi Kedron se varsă în Marea Moartă, iar Kişonul în Mediterana.

Palestina nu avea pustiuri în înţelesul în care noi luăm astăzi acest cuvânt. Dacă în Sfânta Scriptură se vorbeşte despre pustiuri, trebuie ştiut că Iudeii înţelegeau prin aceasta nu un loc sterp şi fără nici o locuinţă pe el, ci numai un loc nelucrat, acoperit cu ierburi, străbătut de turmele care-l păşteau. Pustiuri adevărate trebuie socotite numai cele dinafara Palestinei.

În ţara Canaanului erau multe locuri pe unde umblau turmele, locuri pe care Sfânta Scriptură le numeşte pustiuri.

Pustiul Iudeii avea mai multe oraşe, pe care Iosua le socoteşte până la şase.

În acest pustiu a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul.

Pustiul sau deşertul Iudeii se împărţea în mai multe, purtând diferite numiri, precum pustiurile Zif, Engadi şi altle.

Mai erau apoi pustiul Betaven, care mergea de la Ierihon spre Samaria, Gabaon, numit astfel de la oraşul cu acest nume, Tedemot la răsărit de Hesbon, în tribul lui Ruben.

Împărţirea Palestinei Biblice şi oraşele mai însemnate. – Ţara Sfântă n-a fost totdeauna împărţită la un fel. Pe vremea lui Iosua a fost împărţită în douăsprezece triburi, după cei doisprezece fii ai lui Israel. După moartea lui Solomon s-a împărţit în două: regatul lui Israel, în miazănoapte, şi al lui Iuda, în miazăzi. În veacul din urmă – înainte de ivirea Mântuitorului – ţara se împărţea în patru: Galileea, Samaria, Iudeea şi Pereea.

Oraşele mai însemnate au fost, mai întâi Ierusalimul, capitala ţării, aşezat în tribul lui Iuda. Locul e stâncos, având o înălţime de aproape 800 de metri peste apele Mediteranei. El se împarte spre miazăzi în două printr-o vale numită Tyropeon. În acest oraş se afla locul de închinare   cel mai de seamă al Iudeilor: Templul de pe muntele Moria.

Afară de Ierusalim, locuri însemnate ale Palestinei mai erau:

La miazăzi: Betleemul, Tecoa, Hebron, Engedi, Beer-Şeba, Ascalon, Gat, Gaza.

La mijlocul ţării: Ierihonul, Ghilgal, Rama, Ghibeon,Timnat-Serah, Mispa, Ghibeea, Anatot, Nob, Kiritat-Iearim, Aialon, Emaus, Ioppe, Şilo, Sichem, Samaria, Cezareea.

Spre miazănoapte: Tebez Taanah, Meghido, Bet-Şean, Izreel, Şumen, Bet-Şemeş, Endor, Afec, Nazaret, Sefora, Cana, Tiberias, Magdala, Capernaum, Horazin.

Dincolo de Iordan se aflau Iabes-Ghilead, Machanaim, Gadara, Hippos, Betsaida.

Clima şi produsele Palestinei biblice. – Clima Palestinei nu era la fel în toată ţara. În scurt se poate spune că avea o climă dulce şi că se împarte în două: căldură vara, ploaie iarna. Totuşi, din pricină că existau aici munte şi coastă şi vecinătatea deşerturilor, această climă nu e la fel. În unele părţi, mai spre miazăzi şi răsărit, găsim călduri foarte mari, pe când pe coasta Mării Mediterane temperatura e mai blândă.

De zăpadă şi îngheţ putea fi vorba mai mult în partea de miazănoapte. Dar erau timpuri când nici Ierusalimul nu scăpa de acestea.

Să ne aducem aminte că în martie, când Mântuitorul a fost prins şi dus la curtea arhiereului, în curte era foc pentru încălzit. Fără îndoială că mai frig era în ianuarie, când temmperatura scade până la 6 grade sub zero.

În ceea ce priveşte produsele, se ştie că, atunci când Moise a trimis pe unii dintre ai săi să cerceteze ţara, ei au adus vestea că Palestina e o ţară foarte bogată. În această ţară se lucra pământul cu plugul fără roate şi se producea grâu, orz, linte, fasole şi in. Lucrul de grădinărie dădea castraveţi, bostani (dovleci), pepeni şi ceapă. În aprilie se cocea orzul, în mai grâul era secerat şi treierat. Grădinile dădeau smochine, curmale, migdale, piersici, nuci, mere şi rodii. Coastele munţilor produceau mult vin. În multă cinste era măslinul care dădea untdelemnul cel mult preţuit de Iudei. Afară de acestea, mai creşteau cedrul, chiparosul, bradul, stejarul, platanul şi terebintul.

Iudeii se ocupau cu apicultura iar ca animale aveau boul, oaia, capra, măgarul şi cămila. Ca vânat aveau iepurele, cerbul, căprioara şi caprele sălbatice. Ca animale de pradă se aflau în Palestina: lei, urşi, lupi, vulpi, şacali, iar ca păsări de pradă: vulturii şi ulii. Dintre insecte trebuie numită lăcusta, care deseori pustia ţara. Ca metale se găseau în pământul ţării: aur, argint, aramă, fier, plumb şi zinc. Ca minerale se găseau: sarea, natriul, pucioasa, asfaltul.

Locuitorii şi felul lor de trai. – Cei dintâi locuitori ai Palestinei au fost Canaaniţii, pe care Iudeii, venind, i-au împins mai departe spre miazănoapte.

Şi unii şi alţii, împreună cu Arabii, Fenicienii, Edomiţii (Idumenii), Ismaeliţii, Moabiţii şi Amoniţii, care erau vecini ai Palestinei, ţineau de rasa semitică.

Afară de semiţi, însă, mai erau în Palestina şi alte rase: Hetiţii, care locuiau pe coasta Mediteranei, mai jos de Carmel, şi Filistenii. care au emigrat în Palestina pe la 1200 înainte de Hristos, şi se înrudeau cu unele popoare din partea de miazăzi a Asiei Mici şi din insulele Mării Egee.

În Samaria, din pricina strămutărilor de popoare făcute de Asirieni prin veacul al VIII-lea î. d.Hr., au intrat neamuri străine, care s-au amestecat în ţară şi au alcătuit o populaţie deosebită. Mai trziu, după Alexandru cel Mare, au intrat în ţară mulţi străini din Europa prin coloniile eleniste şi romane, ca şi prin garnizoanele militare. Totuşi aceştia n-au fost atât de mulţi faţă de grupurile mari de popoare care au venit din Asia, după desfiinţarea acelei împărăţii.

Viaţa locuitorilor Palestinei era foarte simplă. Din pricină că mulţi erau păstori, trăiau în corturi, cu care se mutau din loc după păşune. Mai târziu şi-au zidit case din pietre lipite între ele cu lut. Înăuntru aveau puţine lucruri, acoperite cu blănuri şi covoare. Casele aveau acoperişul drept.

Ca îmbrăcăminte, purtau cămăşi de pânză, iar pe deasupra nişte bucăţi pătrate de postav, pe care le înfăşurau în jurul trupului şi erau prinse la umeri cu nişte cheotori. În picioare purtau sandale, care nu erau altceva decât tălpi prinse de picior cu nişte curele.

Iudeii erau foarte primitori, iar de săraci îngrijeau cu multă dragoste.