108. Tâlcuirea FERICIRILOR

Dintr-o năzuinţă adâncă a inimii fiecăruia tot omul aleargă după fericire. Dar, ademeniţi fiind de lucruri înşelătoare, căutăm fericirea tocmai acolo unde n-o găsim: în avuţii, în plăceri trecătoare, în deşertăciuni, în lauda oamenilor. Dorim tot lucrurile pieritoare ale vieţii şi tocmai târziu ne trezim că numai fericiţi nu putem fi cu acestea.

Domnul Hristos, Care a venit în lume ca să ne scoată din atâtea greşeli şi socoteli rele, ne-a adus însă învăţătura că fericirea nu stă în lucrurile schimbătoare ale pământului şi ne-a arătat care este temelia trainică şi veşnică, nesupusă stricăciunii  pământeşti, pe care omul îşi poate întemeia fericirea.

Mântuitorul nostru, suindu-Se odată pe un munte, spre miazănoapte şi răsărit de lacul Ghenizaretului, în apropiere de oraşul Betsaidei, a învăţat poporul zicând:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. – Cu aceasta Mântuitorul spune că omul e totdeauna pornit spre mândrie şi îngâmfare; se preţuieşte pe sine mai mult decât preţuieşte cu adevărat şi se aşteaptă ca oamenii să-i arate multă cinste şi laudă. Dar, din pricină că alţii îl judecă mai bine, nu-i fac atâta alai cât s-ar aştepta el, de aceea se simte uneori nefericit şi e plin de necaz.

Unul ca acesta şi-a clădit temeiul fericirii sale pe mândria sa şi lauda oamenilor, şi iată că n-a putut-o avea. Pentru aceea, faţă de astfel de oameni, Mântuitorul spune să fim săraci cu duhul, adică, oricâtă pricepere şi înţelepciune am avea şi oricât am fi înzestraţi de Dumnezeu cu darul minţii ascuţite şi cu o inimă plină de simţiri înalte, noi să nu ne umplem de îngâmfare, nici să privim de sus către alţii. Să ne socotim tot lipsiţi, tot săraci, tot având trebuinţă de multe, tot slugi netrebnice, cum spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după Luca (XVII, 10), ca unii care, pentru tot binele pe care-l avem, dăm laudă lui Dumnezeu.

Cine va face aşa va fi mai fericit decât cel mândru şi plin de gândul că el este totul iar ceilalţi nimic.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. – Aceasta înseamnă că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, şi că, la urma urmelor, tot voinţa Sa va birui peste toate apucăturile rele ale omului

Căci după rânduiala lui Dumnezeu, binele trebuie să fie răsplătit, iar răul pedepsit; cel bun va fi fericit, iar cel rău va fi chinuit. Lumea însă umple de suferinţă pe cel bun şi drept şi lasă în trai bun pe cel rău şi nedrept.

Cuvântul Mântuitorului înseamnă că o asemenea orânduire nu e de la Dumnezeu şi nici că lucrurile pot rămânea aşa cum sânt; înseamnă că Dumnnezeu va statornici toate spre bine şi că va veni o vreme când cei ce plâng acum vor fi mângâiaţi şi fericiţi. Deci, faceţi binele şi datoria voastră, şi veţi ajunge la fericire.

       Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. – De omul posac şi încruntat greu se lipeşte cineva şi fiecare fuge de dânsul. Dimpotrivă, cu plăcere te apropii de cel blând şi zâmbitor şi te simţi bine în vecinătatea lui. Deci, pe când omul posomorât şi aspru nu are intrare în inima oamenilor şi e osândit să fie despărţit de toţi, omul blând este ca o viţă care se întinde şi se agaţă pretutundeni şi la toţi are bună primire. Unul ca acesta nu rămâne singuratic, ci îi are pe toţi în jurul lui.

       De aceea omul blând moşteneşte pământul, adică este mulţumit şi aici pe pământ şi va fi fericit şi în viaţa viitoare. Deci fiţi blânzi şi veţi fi fericiţi!

       Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. – Dreptatea la Evrei nu era numai dreptatea pe care o căutau la judecător, dreptatea care stă împotriva strâmbătăţii, ci, prin dreptate, ei înţelegeau şi starea cinstită a omului înaintea lui Dumnezeu, starea omului care şi-a îndeplinit datoriile puse lui de Dumnezeu. De aceea şi zicem noi: dreptul Simeon, dreptul Iosif, înţelegând prin aceasta nu numai că nu erau oameni strâmbi, ci mai cu seamă că erau oameni buni la Dumnezeu.

       Aşa şi Mântuitorul când numeşte fericiţi pe oamenii care însetează după dreptate, înţelege pe oamenii care cu tot focul se silesc să îndeplinească faptele cerute de Dumnezeu de la dânşii.

       Foamea şi setea sânt cele mai mari trebuinţe ale trupului nostru. Tot aşa trebuie să năzuim a îndeplini faptele cerute de Dumnezeu de la noi, încât ele să ajungă pentru noi o trebuinţă atât de mare ca şi aceea de a mânca şi a bea.

       Cine, deci, va năzui să îndeplinească cu toată căldura lui legea pusă nouă de Dumnezeu şi se va deprinde să lucreze astfel, acela şi-a clădit o temelie de fericire pentru viaţa sa.

       Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. – Milostenia a fost întotdeauna preţuită şi în Legea Veche şi în Legea Nouă a Mântuitorului Hristos. Ea e proba dragostei dintre om şi om, ştiind că toată vieţuirea omenească se reazemă pe inima plină de iubire pe care unul ştie s-o pună în slujba altuia. Cel ce face astfel lucrează după legea cea mai deplină şi mai adâncă a omeniei.

       În cuvântul că cel ce miluieşte va fi miluit, trebuie să înţelegem că Dumnezeu Îşi ţine dreapta Sa ocrotitoare asupra celui ce lucrează după legea iubirii şi stă în ajutor celui la nevoie. El va fi îndestulat de Dumnezeu, aşa cum şi el a îndestulat pe fratele lui, şi va fi fericit, fiindcă tot ce e la înălţimea gândului dumnezeiesc e fericit.

       Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. – Inimă curată are omul când în inima lui se află numai gândurile cele bune, care îndreaptă, îndulcesc şi înveselesc clipele vieţii noastre şi ale altora. Curată e inima omului care gândeşte să trăiască cu cinste şi să-şi îndeplinească totdeauna slujba; curată e inima omului care lucrează pentru ca cinstea şi gândul cel bun să fie călăuza tuturor, şi aşa să se întemeieze o împărăţie de viaţă cerească pe pământul acesta.

       Omul cu inima curată vede pe Dumnezeu. Asta înseamnă că omul din inima căruia lipsesc patimile şi pornirile cele rele, mult mai uşor înţelege porunca lui Dumnezeu. El este ca şi cum ar vedea faţa lui Dumnezeu pe pământul acesta, fiindcă este potrivire între fiinţa lui şi voinţa dumnezeiască, iar după moarte aceşti oameni cu adevărat vor vedea faţa Domnului, Care stăpâneşte în cer şi pe pământ.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. – Tot mersul lumii şi curgerea vieţii noastre sânt aşezete de Dumnezeu să se petreacă cu rânduială, pentru că El a pus lege peste care nu se va trece. De aceea, pacea este însăşi legea pusă de Dumnezeu. Şi că de la Dumnezeu e lucrul acesta, o dovadă este faptul că numai la vremea păcii toate lucrurile şi toate treburile noastre pot ajunge cu bine la capăt, căci Dumnezeu este începătorul vieţii, Cel ce a pus toate să crească, să înflorească, să ajungă la deplinătate şi să dea roadă. Pe când, prin gâlceavă şi vrăjmăşie, toate se strică şi se dărâmă.

Deci, cel ce face pace este după înţelesul pe care Dumnezeu l-a dat  vieţii, şi, lucrând astfel, şi-a clădit şi el temelie fericită vieţii lui.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. – În lumea aceasta se găsesc bărbaţi vrednici şi sfinţi, cum s-au găsit şi în vremurile mai de demult, care-şi înţeleg chemarea lor, trăiesc cinstit şi arată şi altora că aşa cum trăiesc nu e bine şi trebuie să-şi dea altă croială vieţii. Şi au dreptate să grăiască aşa, pentru că oamenii foarte adeseori uită rânduiala bunei vieţuiri, iar, pe de altă parte, omul trebuie neîncetat îndemnat şi îndrumat, pentru că el nu rareori e în pericolul de a-şi pierde cărarea.

Dar, iată, că cei mai mulţi nu suferă să le spui că fac rele, chiar atunci când le fac, şi nu vor să le tulburi plăcerile, nici să-i scoţi din deprinderile în care ei cred că vor găsi fericirea. De aceea prigonesc pe cei ce le arată drumul cel bun şi-i umplu de suferinţă în această viaţă, măcar că aceştia dreptate au avut; şi au grăit aşa, pentru că Dumnezeu le-a strigat în inima lor să grăiască către ceilalţi fraţi şi să nu-i lase a umbla în traiul unei vieţi rătăcite.

Prigoniţi au fost proorocii Vechiului Testament, pentru că au arătat fraţilor lor că, aşa cum trăiesc, viaţa le e croită rău şi vor ajunge la nenorociri, cum au şi ajuns cu atâtea împărăţii care au venit peste ei.

Totuşi, deşi prigoniţi, cei ce lucrează astfel au de ce fi fericiţi, fiindcă ei au găsit calea cea bună a vieţii şi, pentru ei, Dumnezeu, nu plăcerile trecătoare, este călăuza neîncetată. De aceea mai mult pe aceştia îi fericeşte Domnul şi le spune că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă, este în ceruri! – Fericirea aceasta e o prelungire a celei de mai înainte. Mântuitorul ne arată mai amănunţit că roata lumii şi a vieţii, nefiind în mâna oamenilor, să nu ne facem mare supărare pentru ocările şi necazurile pe care ei le vor arunca asupra noastră. Căci vorba cea din urmă Dumnezeu o va grăi, şi noi ştiind că ne aflăm în slujba Lui şi că ne îndeplinim chemarea noastră, să avem fericirea omului care-şi ştie drumul şi nu bâjbâie. Ştiinţa că faci un lucru bun şi că cu fiecare zi înaintezi tot mai departe pe calea deschisă ţie de Dumnezeu este izvorul celei mai curate fericiri.

Pildă să avem în prigonirea pornită împotriva proorocilor şi sfinţilor şi mai cu seamă a Mântuitorului. Nimeni din aceştia nu s-au abătut de la calea lor din pricină că au fost prigoniţi. Căci cine a gustat o dată din dulceaţa de a fi slujitor al lui Dumnezeu, nu s-a mai lăsat abătut, ci a biruit cu dânsa toate amărăciunile vieţii pământeşti.

De aceea, lui Dumnezeu, Care ne sprijină, să-I fie împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin.